Centre for Romanian Studies

“Imperiile se prabusesc in cateva saptamani, in timp ce mentalitatea imperiala are nevoie de cateva generatii ca sa dispara.” (Partea I)
(Parlamentar Polonez)
(PART ONE OF TWO)
———————————————————————————————————
NOTA REDACTIEI (2009):
Acest interviu din  “Curierul Romanesc” (Suedia) a fost publicat in August 2003 de catre Doamna Silvia Constantinescu.
Intre timp Romania a devenit membra a UE si Romanii pot acum calatori si munci in Europa: peste un million de Romani s-au stabilit in Italia si un numar iarasi considerabil  in Spania. Demografic populatia Romaniei scade, iar media de varsta creste ingrijorator, dar nu si pentru guvernantii actuali ai tarii. Chiar si in prezenta situatie de criza economica mondiala, putini Romani au vrut sa se reintoarca in tara. DE CE?   Recitind acest interviu, dat in 2003, deci acum sase ani, am fost frapat sa constatam cat de putine lucruri s-au schimbat in Romania Tranzitiei. Pentru acest motiv ne-am hotarat sa il reproducem mai jos:
—————————————————————————————————–

Constantin ROMAN,
Comandor Ordinul pentru Merit, Profesor Honoris Causa, PhD (Cambridge)
(Interviu dat Dnei Silvia Constantinescu pentru periodicul “Curierul Romanesc” din Suedia, Iunie 2003)

1.   Cine sunteti d-le Roman?

Sunt Roman naturalizat Britanic, stabilit in Anglia din 1968 (Englez nu poti sa fii nici odata; trebuie sa fii nascut din parinti Englezi).

Provin dintr-o familie de carturari, cu strabuni pe linia directa, pana la bunicul patern care timp de sapte generatii au slujit biserica ortodoxa. Alti strabuni care au zidit scoli si biserici la sate in secolele 18 si 19, iar in sec 20 s-au stabilit la oras. Istoria familiei reflecta, cum este si normal, diversele faze Istorice ale Romaniei cu tot ceea ce au implicat ele: revolutii, razboaie, schimbari de granite, exproprieri, persecutie, discriminare, exil, samd.

Am crescut in Bucuresti, langa Dealul Mitropoliei, intr-un cartier acum disparut sub buldozerele lui Ceausescu. Scoala primara mi-am facut-o la “Ienachita Vacarescu”, careia, cu o generatie mai inainte, i se mai spunea si “Maidanul Dulap” pt ca se construise in sec 19 pe un loc viran (maidan) unde veneau papusarii cu teatrul de papusi (dulap).

Liceul mi l-am facut la “Mihail Eminescu” si l-am terminat in 1959, la 15 ani dupa faimosul 23 August, pt care ni s-a spus “Promotia 23 August”. Aceasta carte de vizita, bine inteles, nu m-a ajutat sa intru la Scoala de Arhitectura, exact la trei ani dupa revolutia din Ungaria, din 1956, pt ca aveam “origine nesanatoasa” si parintii mei nu erau in partid, ci mai de graba fusesera expropriati. Asa am fost obligat sa dau examene de fizica si matematica si sa devin geofizician, unde era mai usor sa-ti demonstrezi cunsotiintele exacte si unde erau mai putini candidati (doar 6 pe un loc, spre deosebire de arhitectura unde, dintre cele 60 de locuri, doar 12 erau alocate pentru “patura intelectuala” si acolo erau sute de candidati.printe care, bine inteles cei cu pedigree politic adecvat, cea ce mie imi lipsea.
Dar inainte de baccalaureat am luat lectii particulare de franceza si engleza cu persoane din fosta inalta societate, care au avut o influenta determinanta asupra formatiei mele. Lectii de engleza luam cu Sasa Roman un fost avocat si fost secretar al lui Titulescu, care facuse si el puscarie, si acum, prin anii ’50, dadea lectii de engleza ca sa supravietuiasca. El avea o camera la mansarda in propria lui casa, in stil italienizant, cu o campanila, tocmai pe Dealul Mitropoliei si la sfarsitul vietii a plecat in Anglia. Mihail Sebastian pomeneste de el in memoriile lui recent publicate. Imi amintesc la un moment dat ca fusesem arestat pe Dealul Mitropoliei, caci in loc sa ma intorc acasa dela lectii am stat de vorba cu niste turisti straini, veniti sa viziteze biserica mitrolpoliei. Era in 1957 si aveam atunci 16 ani. Am fost luat la sectia de militie unde am fost tinut cateva ore, pana mi-au dat drumul sub cautiune, data de tatal meu, conform careia nu mai voi frecventa turristii straini. “Ah, mi-a zis Sasa Roman, auzind de peripetia mea, este primul tau conflict cu autoritatile. O sa mai urmeze si altele”. A avut dreptate.

Doamnele care mi-au dat lectii de Franceza si Engleza erau respectiv Margot Eftimiu, fiica Academicianului savant Matei Draghiceanu. Margot isi facuse studiile la Montreux si traia inainte de razboi mai mult pe Coasta de Azur – pentru mine ea reprezenta fata rafinata a Romaniei, de fapt ceeace ar fi trebuit sa fi fost Romania daca nu veneau comunistii. Faceam cu ea istoria literaturii franceze si recitam poezii intregi de La Fontaine, Boileau, Victor Hugo, Alfred de Musset, Baudelaire, Rimbaud, s.a. Cealalta profesoara particulara, de Engleza  studiase pictura la celebra Academie Julliard, la Paris, si vorbea current Franceza, Engleza si Germana. Avea un fel de “joie de vivre” ne mai pomenita, desi trecuse prin multe incercari si pierduse toata averea. Jeannette, la un moment dat, avea ca elevi  diversi stabi dintre ministri si nomenklaturisti. Inainte sa plec definitiv in Anglia aceste legaturi probabil ca mi-au servit indirect cand am facut contestatie ca sa primesc pasaport (fusesem refuzat de trei ori in trei ani consecutivi). Mai ma imprietenisem si cu un istoric, Gheorghe Bezviconi, dela care am invatat modul de cercetare sistematica, si mai ales cu un muzeograf de origine italiana Giuseppe Sabbarese, care facuse puscarie pentru ca s-a opus distrugerii lucrarilor lui Pallady care reprezentau schite din anturajul lui Carol II. Colegii lui din comisiile de arta, dela Muzeul de Arta al RPR si din alte parti, votasera ca sa le distruga iar el, “veneticul’ (pt ca avea un nume Italian si probabil ca era in Romania doar de vre-o doua generatii) a fost facut tap ispasitor pt ca a considerat acest act un sacrilegiu si a fost singurul care s-a opus distrugerii lucrarilor. Giuseppe, traia impreuna cu sotia lui, intr-o singura camera la sosea , iar locuinta lui era arhi plina de obiecte de arta populara. Acolo am inteles, pentru prima oara, rafinamentul ceramicii romanesti si a icoanelor pe sticla. Acestea, mai tarziu aveam sa le apreciez si in colectia lui Ella Cancicov, o mare artista a noastra de care se vorbeste mai putin. Apartamentul ei din Intrarea Frumoasa imi era intotdeauna deschis. Ea si sotul ei, avocatul Ion Solomon, erau niste oamnei de mare suprafata. Pe Ella am intalnit-o la vernisajul expozitiei ei de arta decorativa si devenisem prieteni. Cu Ion schimbam epistole in versuri ocazionale.

Dar de fapt, gustul pentru obiectele de arta, pictura, sculptura, mobila, covoare si mai ales pt muzica clasica si limbi straine il datorez influentei foarte puternice a bunicii materne, Ana Velescu, nascuta si crescuta in Bucuresti. “Grossmutter”, asa cum ii spuneam, pt ca ne obliga sa vorbim cu ea doar germana, fusese una dintre primele femei care terminase Conservatorul de Muzica din Bucuresti. Fusese in clasa de vioara a Prof. Klenck, iar pianul il studiase cu Prof. Peters, in timp ce directorul conservatorului era Nona- Ottescu. Bunica mea vorbea si ea la perfectie patru limbi si avea o biblioteca poliglota (carti de arta, biografii, carti politice si de istorie, in majoritate legate si gravate cu numele ei). In casa ei, cu servitorii vorbea romaneste, cu bucatareasa vorbea ungureste, cu ordonanta si cu “fata de copii’ (“Freulein”) si cu nepotii vorbea germana si cu restul familiei franceza. In salonul ei mobilat cu mobila Louis XVI avea un pian de concert Steinway la care tinea ca la o comoara. Era chiar o comoara, pentru ca spunea ca la vremea aceea erau in Bucuresti doar patru asemenea exemplare. In fiecare duminica, dupa pranzul de familie, unde ne intalneam cu verisorii, unchii si matusile, ascultam muzica de camera, de obicei pian si vioara: sonatele lui Beethoven si bucati de Bach, Mendelsohn, Haydn, Kreisler, Chopin, Schubert, Liszt,.

Dupa 1947 am fost martorul dezintegrarii vietii bunicilor mei care au trebuit sa isi vanda totul din casa si pana la sfarsit ,cand nu mai au avut ce vinde, au dispus si de nasturii de sidef dela cearceafuri, de verighete si de coroanele de aur din gura, dupa care, pe o perioada scurta, inainte ca sa devina anemici, din lipsa de mancare, au donat si sange pt care erau platiti o suma derizorie. Aceasta era in 1953 si “Americanii tot nu venisera”, Deh, ii mai asteptam inca. Bine inteles ca fiind nationalizati si expropriati nu aveau nici pensie – insa au avut norocul sa nu fie inchisi – ei ne facand politica si ne facand parte din aristocratia romaneasca care a fost distrusa in lagare.

O alta sursa de implinire spirituala a fost accesul meu la Biblioteca Centrala Universitara (fosta Fundatia Carol I), unde, avand o matuse bibliotecara, am beneficiat de o “derogare” si aveam permis de intrare, in toata regula, inca dela varsta de sapte ani. Dar mai mult decat atata, matusa respectiva imi scotea dela “fondul special” (respectiv toate cartile cu stampila “Fundatia Carol I”, deci fondurile dinainte de 1948) albumele cu gravuri vechi si litografii cu costume romanesti, pe care 30 de ani mai tarziu aveam sa le recunosc si sa le cumpar la Paris la anticarii din Rue de Seine. Fireste, albumele ramase in Romania au ars in Decembrie 1989, sau au fost pur si simplu furate dupa aceasta data, pentru ca la fel am recunoscut stampila bibliotecii in carti din anticariate din occident, dupa 1990. La Fundatia Carol I am avut o initiere care a devenit o pasiune de o viata, acum avand o colectie importanta, care a facut obiectul vizitei unor specialisti dela Victoria and Albert Museum din Londra. Imi amintesc si de recitalurile dela Fundatia din Bucuresti, unde mergeam de tanar copil.

In anul 1966 am absolvit Geofizica la Bucuresti, iar doi ani mai tarziu, in 1968, cand am reusit sa obtin un pasaport pentru a participa la o conferinta de Paleomagnetism, la Universitatea din Newcastle, am facut cerere si am castigat prin concurs trei burse, in Canada, Statele Unite si la Cambridge.

Bine inteles, am ales-o pe cea din urma, provenind dela Peterhouse, cel mai vechi colegiu din Cambridge, ctitorit in sec al 13’lea de catre episcopul de Ely. Nici nu imi venea sa cred ca devenisem bursier la un colegiu care era contemporan ca fundatie cu momentul descalecarii Moldovei si cu intemeierea Tarii Romanesti.
Bursa de trei ani oferita de Peterhouse (si pentru care concurasera peste 200 de candidati) mi-a asigurat o independenta financiara lunindu-mi doctoratul in 1973, fara sa depind de nomenklatura dela Bucuresti sau de birocratia britanica.

La Cambridge am avut marea sansa sa fiu studentul academicianului Sir Edward Bullard, el insusi elevul lui Rutherford, care a fost elevul lui Thomson si asa mai departe, printr-o serie continua de mari savanti, provenind intr-o llinie directa dela scoala de fizica a lui Newton.

La Cambridge am cercetat, printe altele, cutremurele din Vrancea. In 1970 am publicat in “Nature” primele rezultate de seismo-tectonica si am propus, primul  model de Tectonica Globala pentru teritoriul Romaniei. Desi am facut pionierat in domeniul Tectonicii Globale publicatiile mele stiintifice din strainatate erau cenzurate in Romania. Acesta a fost norocul unor epigoni care au profitat de acest embargou al ideilor, impus de Ceausescu, si care, avand totusi acces la revistele occidentale stiintifice unde publicam, si-au insusit ideile mele si asa au “reinventat roata dela caruta”. Era un exercitiu lamentabil de protocronism, consumat prin culoarele Academiei Romane, chiar de fosti profesori, sau de unii contemporani care voiau sa isi faca cariera stiintifica. Bine inteles, dupa 1990 cand m-am intors in tara aceiasi epigoni nu m-au vazut cu ochi buni, iar cand am fost invitat de seful de catedra, de decan si de rector sa tin o serie de prelegeri la facultate, dupa o saptamana ceilalti bine-voitori mi-au pus tot felul de bete in roate. Cu aceasta ocazie eram programat sa fac o Comunicare despre Geodinamica Marii Negre la care fusesem invitat de Acad. Dorel Zugravescu ca sa o tin chiar in aula Acadmiei. Din pacate aceasta a fost si ea blocata de cei interesati sa escamoteze adevarul stiintific si asa mi s-a oferit in schimb sa il tin in strada Calderon, la Institutul Sabba Stefanescu.
Ei, domnul Sabba Stefanescu, care mi-a fost professor si care era mentorul lui Zugravecsu m-a sustinut atat in Romania cat si in strainatate unde mi-a trimis referinte favorabile, dar nu se baga in masinatiunile meschine ale unor pigmei morali. Ba unul dintre acestia din urma, chiar atat de tarziu cat anul 1999, cand imi publicasem in Anglia si in Statele Unite cartea de memorii “Continental Drift” a decretat la Bucuresti -“aceasta carte nu ar fi trebuit sa fie publicata nici in engleza!” Iata ,Doamne, un exemplu patent cat de curioasa este deformatia de gandire stalinista al unui intelectual, de altfel un om de o oarecare calitate, dar imbacsit de practicile sistemului comunist, care i-au asigurat multiple avantajii si unde este cocotat mai departe in tot felul de demnitati, asa cum a fost si inainte de 1989. Ei, cum spune francezul – “plus ca change, plus c’est la meme chose”. Ori din cauza aceastor dinozauri politici tinerii nostri de azi emigreaza in masa, dar chiar si oamenii mai varstnici; in zece ani peste un million. S-au saturat sa aiba cariera blocata. Inainte acest obstructionism avea un iz politic, dar acum ce scuza sa mai aiba?
Comunicarea despre Marea Neagra, care fusesem invitat sa o fac, continea un model geodinamic original si reprezenta o premiera mondiala. Ulterior a fost facuta la Societatea Geologica din Dallas si la Geological Society dela Londra, unde a fost primita, fara reactii patimase, asa cum se cuvine, la adevarata ei valoare. Succesul a fost confirmat si din studiile stiintifice, bazate pe acest concept, care au fost achizitionate de toate marile companii internationale. Cine a pierdut din toata Povestea asta? Dar asa se face stiinta in Romania tranzitiei.

Dupa doctoratul dela Cambridge am lucrat in industria petrolului pe vremea descoperirilor celor mai importante din Marea Nordului, iar cinci ani mai tarziu, invatand practica explorarii la marile societati Americane de petrol m-am pus pe cont propriu, in 1978, infiintand un birou de consultanta in Anglia. Aici am lucrat pe proiecte din Europa Occidentala, America, Africa, Orientul Mijlociu, Asia, Australia si Antarctica si am avut printre cei peste 60 de clienti, toate marile societati petroliere, din toate azimuturile.
Dar tot acest parcurs a facut subiectul unei carti recente, de care vorbeam mai sus, publicate de catre Institute of Physics dela Londra sub titlul, (cu trei subintelesuri) – “Continental Drift – Colliding Continents, Converging Cultures”:
http://www.constantinroman.com/continentaldrift/

Totusi, in cursul ultimilor 35 de ani de destzarare, Romania si cultura roamanesca au ramas in miezul gandurilor mele oglindindu-se in diverse feluri prin publicatii, conferinte, festivaluri, carti, articole, colocvii de poezii romanesti, expozitii, sponsorizari, incurajarea unor investitii in Romania, obtinerea unor burse pentru studentii romani, organizarea de contacte universitare si de cercetare romano-britanice, samd. Toate care le-am facut din initiativa personala.
Imi amintesc, descoperisem la Cambridge, la un prieten colectionar de arta, doua scrisori inedite ale lui Brancusi. Prin anii ’70 cand eram student la Cambridge mai publicam inca prin “Revista Muzeelor’, “Revista Monumentelor Istorice”, la “Magazin Istoric”. s.a. iar scrisorile lui Brancusi care contineau schite ale “Sarutului”, le transmisesem cu un articol, prin tatal meu dela Bucuresti, revistei “Manuscriptum”. Mai adaugasem la aceste documente inedite si fotografii din 1920, luate in atelierul lui Brancusi de catre Agnes Murgoci, sotia savantului geolog Acad. Gherghe Munteanu Murgoci, a carei fiica, Helen Herklots, traia in Anglia. Aceasta Agnes Murgoci, nascuta in Australia, este citata si astazi pentru articolele ei de folklor despre obiceiurile si traditiile taranilor romani despre strigoi, varcolaci si… vampiri.

Revenind la Brancusi si la articolul trimis la “Manuscriptum”, ei bine, ar fi trebuit sa anticipez ca in Romania nu se cuvenea ca “fitecine” sa se pronunte asupra lui Brancusi si mai ales sa fi gasit asemenea documente: nu avea voie prin definitie. Asa era atunci si mai este si in ziua de azi – nu aveai voie sa publici, sau sa deschizi gura in afara profesiei tale – te punea la punct coteria unor “experti” care monopolizau subiectul. La Cambridge nu se intampla asa ceva. Daca aveai ceva valabil si interesant de spus te asculta si te aprecia publicul, fara sa te caute pe la diplome. Deci, fara sa fiu consultat, articolul l-a semnat un “expert” dela Bucuresti, iar numele meu a aparut doar la o nota de subsol pentru ca asi fi “pus la dispozitie” cu atata gratiozitate materialele insusite de acest violator de ziua mare. Ori eu le “pusesem la dispozitie” editorului ca sa le publice sub semnatura mea, nu a acestui intrus auto-declarat expert, dar asa este obiceiul pe plaiurile Dambovitei.
Ani mai tarziu, cand am povestit intamplarea unor cunostiinte din Romania anilor 1990, nu numai ca nu m-au crezut, dar pentru ca personajul respectiv capatase intre timp o aureola de respectabilitate ca un fel de Matuselem al istoriei artei (si al lui Brancusi in particular) mi-au pus buna credinta la indoiala. Asa sunt cumetriile!
Este lesne de inteles ca dupa o astfel de experienta de piraterie a dreptului de autor, nu am mai trimis nimic in Romania, pana in 2000, cand am publicat un articol in Romania Literara, despre festivalul de poezie dela Universitatea St Andrew’s din Scotia, unde eram reprezentati si noi “de cel mai mare poet roman si disident”, Adrian Paunescu….
Chiar si dupa 1990 am constatat, cu consternare, aceleasi tertipuri, aceleasi aere de “distinctie”, care le cunoscusem prin coridoarele dela “Contemporanul”, “Luceafarul’ si ale altor periodice de elita, unde printre picaturi mai apucam sa public unele articole, in anii studentiei la Bucuresti, dar fara sa fac temenele.

Inainte cu doi ani de caderea Cortinei de Fier, investisem o suma considerabila de bani cu imprumuturi dela banca si utilizand propria mea locuinta drept capital colateral. Era un act de curaj si gandidu-ma retrospectiv chiar un act de folie. Obiectul erau niste studii regionale de fezabilitate pentru industria petroliera, cu intentia de a o interesa sa se implice in explorarea si exploatarea zacamintelor din tarile asa-ziselor “democratii populare” (pe atunci devenite socialiste). Era un proiect de anvergura, continand o sinteza de 24 de volume stiintifice. Daca ideia nu ar fi fost pe placul pietii asi fi putut sa imi pierd casa amanetata. Ma intreb cati dintre colegii mei din Occident ar fi facut lucrul acesta? In fine, in 1987/1988 biroul meu de consultanta, “Celtic Petroleum”, a fost sa fie singurul pe piata mondiala, capabil sa ofere industriei o expertiza profesionala pe acest subiect. Au urmat conferinte, articole din presa si bine inteles companiile mari si mici au facut coada ca sa cumpere studiile mele tehnice; Europa de Rasarit se deschidea pentru prima data in peste 40 de ani, si nimeni nu stia mai nimic despre potentialul de hidrocarburi din aceasta regiune. De data aceasta unii colegi romani din Elvetia si dela Londra au incercat sa imi faca concurenta (neloaiala), prilej mai curand de a-si fi aratat adevarata culoare decat de a fi avut un efect vizibil. Asa este si exilul cu tarele invatate din frageda copilarie, din tara. Unii colegi chiar mi-au cerut “cu imprumut” lucrarile. Altii au facut raport negativ patronului lor. Mai apoi ,cand ne-am reintalnit in Romania, aceiasi pigmei au avansat scuza ca “nu stiau cine ar fi fost patronul lui Celtic Petroleum!”

In 1998 am primit tardiv in Romania, recunoasterea unor merite conferindu-mi-se titlul de Professor Honoris Causa al Universitatii din Bucuresti, fosta mea scoala, apoi devenind Consilierul Personal (Energie si Resurse Naturale) al Presedintelui Constantinescu si recent fiind investit cu Ordinul pentru Merit cu gradul de Comandor. Deci rasplati simbolice, fara nici un echivalent material, beneficiarii efectivi al eforturilor mele fiind pana la urma Romanii din Romania si ma bucur de faptul acesta. De altfel, clientii pe care i-am convins sa vina in Romania dupa 1990 si care nu s-au speriat de bacsisurile care li se cereau, au investit zeci de milioane de dolari in explorare, dar aceasta este o alta poveste. Mi-au relatat mai tarziu, la Londra, cum stateau lucrurile la Bucuresti: pei asa se duce tara de rapa!! Rezultatul? Productia de petrol in loc sa creasca a ajuns la un sfert de cat era pe vremea lui Ceausescu.
Imi amintesc de o ocazie recenta dela Ambasada Romana dela Londra unde s-a anuntat, fara sa fiu prevenit, acordarea unui post de consul onorific la Cambridge: erau acolo Romani, unii care ii cunosteam de 30 de ani si care ii consideram ‘oameni de calitate”: ei bine, nici unul dintre ei, si erau destui, nu a venit dupa aceea sa imi stranga mana si sa spuna ceva amabil: isi amintesc de mine doar cand vor sa adune fonduri pentru proiectele lor de “bine-facere”. Am fost surprins de propria mea dezamagire, dovedind o naivitate juvenila reziduala, sau poate un refuz de a accepta lumea asa cum este. La Cambridge speram sa ridic profilul Romaniei: pe vremea mea ca student acolo se invata limba romana, iar acum nu se mai studiaza (Ungurii au avut mai mult noroc). Ar fi fost un for potrivit si era un loc care il cunosteam bine si aveam multe legaturi care s-ar fi dovedit folositoare unor proiecte romanesti. Am ramas inmarmurit cand Onofrei, ambasadorul nostru dela Londra, ma intrebase cat de bine garnisit era contul meu in banca? Atunci am inteles ca dumnealor voiau sa foloseasca aceasta pozitie pentru vizite turistice interminabile si alte scopuri personale care nu aveau nimic de aface cu intelegerea mea a functiei respective. Aceasta si cu alte discutii care au urmat m-au facut sa aman acceptarea acestei functii pentru o data ulterioara. De altfel, din aceleasi motive si-a dat demisia si consulul nostru onorific dela Edinburgh, un romanofil si fost secretar personal al Reginei Angliei. Reticenta mea nu s-a lasat inselata cand acelasi ambasador mi-a spus textual: “Dom’ professor, noi nu va putem face nimic, pentru ca sunteti pe cont propriu” (?!) Cum adica? Ce fel de “facut”? Nu am fost si nu sunt santajabil si inca imi pastrez dreapta sirea spinarii.

2.   Sunteti un exilat sau un roman din diaspora? (Va rog sa definiti notiunile “exilat” si “in diaspora”)

Sa va spun drept nu am pierdut prea mult somnul gandindu-ma la implicatiile semantice ale uneia sau alteia din aceste etichete. Traim intr-o lume foarte mobila si in prezent, in contextul globalizarii, poate aceste etichete sa isi piarda din importanta. Mai degraba asi folosi expresia lui Eliade de “destzarat” (uprooted). Faptul ca pe vremea lui Ceausescu purtam povara ideii ca nici odata nu m-asi fi putut intoarce in tara (nu renuntasem, in pofida presiunilor ambasadei si a oficialitatilor dela Bucuresti, la nationalitatea romana) ma identificam cu exilul.
Ori cat de bizar mi s-ar parea acuma, gandindu-ma in mod retrospectiv, la inceputul sederii mele in Anglia am vrut sa imi inchipui ca dupa studiile dela Cambridge, m-asi fi putut intoarce in Romania, sau cel putin tineam aceasta optiune deschisa. In acest context psihologic ma consideram deci “roman la studii in strainatate”, apoi dupa expirarea pasaportului romanesc am avut impresia stranie ca pe undeva asi fi devenit exilat (“fugit” cum se spunea prin baltile Dambovitei). In ori si ce caz, capatasem hartii de “apatrid” pentru ca nu stiam daca Tovarasul, in imensa Lui intelepciune, nu imi furase cumva nationalitatea. Dar la aceasta nu voiam sa renunt pentru ca era un drept inalienabil, obtinut prin nastere – un act ireversibil, deci nu ceva de care te-ai fi putut lepada ca de o pereche de ciorapi gauriti. Familia mea a pierdut destul prin nationalizare, dar nationalitatea mea nu se putea nationaliza de nici un guvern vremelnic, la fel ca si educatia – singura polita de asigurare in fata dictaturii si ultima baricada in spatele careia luptam.

Dupa 1990, celor ca mine ni s-a pus eticheta de “Romani din afara tarii” asa cum sunt de fapt atati oameni din lume care se chiama “expatriati”. Iar aceasta din urma eticheta mi se pare acum mai apropiata de realitate, desi nu suficient de explicita.
Sigur ca am pus radacini in Anglia unde am intemeiat o familie si unde am petrecut o perioada mai mare decat in Romania. Dar copilaria si anii de formare raman anii afectivi si deci cei care conteaza efectiv, care au o pondere mai mare.

Problema este ca Ceausescu, prin terorismul sau cultural (si uneltele lui nomenklatuiriste), a facut sa fractureze aceasta legatura afectiva, obliterand reperele esentiale – peisajul fizic si uman s-au schimbat. Cartierul copilariei si casele familiei au disparut. Prietenii s-au destzarat, familia s-a destramat. Pe undeva, in strainatate, am trait experiente foarte diferite de cele din Romania si apoi familia mea apropiata nu mai exista, murind intre timp in Romania. Resimt si acuma o povara sufleteasca imensa ca nici macar nu am putut sa ma intorc in tara ca sa le inchid ochii parintilor mei si surorii mele, care au trecut in vesnicie inainte de 1989, pentru ca nu am vrut sa renunt la nationalitatea mea.

Romani “din afara tarii” mai sunt si cei din Basarabia, Bucovina, Tara Hertei, in Ungaria, in Transnistria sau cei trimisi de Stalin in Kazahstan; mai sunt Romani (Vlahi) si la Sud de Dunare, cam peste tot in Balcani, iar ei daca se uita la Romania si Romania priveste in alta directie – atunci ei ce mai sunt? Vlahii din Muntii Pindus, si de peste tot in Grecia sunt desnationalizati. Ar trebui ca Romania sa ia o atitudine mai robusta fata de Greci, ca dela Ukrainieni si Rusi ce sa mai speram? Toate “Trilateralele” astea au ramas doar cu numele.

Deci: Exilat? Diasporit? Expatriat? Destzarat? Ce sunt? Intreb si eu ca Cetateanul Turmentat. Ca sa mai imi linistesc sufletul mi-am facut totusi o cripta de trei persoane la un cimitir mai civilizat din tara (deci pot spune ca sunt doar temporar expatriat)… dece pt trei personae? Nu asta din cauza baierelor, cat din dorinta de a ma inmormanta calare… sau cel putin in picioare, cu sirea spinarii dreapta. Orizontal, culcat la pamant, nu am fost niciodata, deci erect mi se pare cel mai consecvent idealurilor mele.

3.   Cand a inceput exilul dvs. si de ce?
Fac o distinctie dintre perceperea, deci constientizarea punctului de pornire a exilului (si implicit a conditiei de exilat) si data calendaristica de destzarare. Ca sa complic mai mult ideia, dupa tipicul romanesc, sentimentul de exil l-am trait inca din tara: din cauza discriminarii sociale m-am simtit diferit, exilat in tara mea, unde am fost tratat intodeauna in mod diferit decat ceilalti. A fost o lupta oarba de a trai o viata cat mai normala posibil, doar ca sa imi dau seama pe parcurs ca apartineam unei alte planete, unei alte caste. Traiam o viata dubla. Eram, intr-un fel, un exilat social.
Cand eram student la Bucuresti Imi facea la un moment dat curte fata unui comunist ilegalist. Sa fii ilegalist era, in termeni dialectici, frisca de pe prajitura. Atunci am descoperit, Doamne, ca puteai sa te duci la un dentist cu un cabinet bine dotat, fara sa faci coada, ca puteai sa cumperi caviar dela mgazinul CC-ului (atata ca nu aveam bani pt asa ceva), in fine m-a lovit ca o maciuca in cap faptul ca traiam de mult o viata de exilat, in tara mea, poate incepand din 1947, sau 1948. Cand a venit odata sa ma vada, fata asta, la mine acasa, unde traiam “la bloc”, pe Soseua Giurgiului, caci acolo ne-au aruncat macaralele lui Ceausescu, mi-a marturisit ca “nu fusese nici odata prin aceasta parte a Bucurestiului” si ca nu isi inchipuise ca “oamenii traiau chiar asa”, adica in cotetele astea comuniste. De fapt trista realitate era consecinta ideologiei parintilor ei, nu alor mei. Atunci am dat-o afara si am trimis-o acasa, acolo unde locuia ea, lin “Cartierul Primaverii”, in “casa unui fost exploatator” (care probabil murise in gulag).
Mai apoi, desi sunt convins ca ideia de exil era in subconstientul meu de foarte mult timp (visul romantic al trairii unei studentii intr-o mansarda dela Paris), primul soc al realizarii exilului l-am trait in timpul convorbirii mele la UNESCO cu ambasadorul Valentin Lipatti, in Mai 1968: ma intorceam in tara (cu trenul mic) venind din Anglia si oprindu-ma ca tot romanul la Paris, “ca sa vad Turnul Eiffel”. In fine, am profitat de un mic ragaz ca sa obtin un loc de doctorat, oferit de catre profesorul Thellier, dela Institutul de Fizica Globului, un savant cu renume international. Si din cauza “evenimentelor” (adica a revoltei studentilor) se declarase o greva generala in Franta. Trenurile nu mai mergeau, posta nu mai functiona nici ea, iar intre timp viza de intoarcere in Romania (deh, pe vremea aceia aveai nevoie de viza sa intri in propria ta tara – o absurditate dialectica) imi expirase si imi fusese teama sa ma intorc nereglementar, ca sa nu mi se faca dificultati ulterior. Si atunci, prin amabilitatea profesorului Guillermou, professor de Limba si Literatura Romana dela Ecole des Langues Orientales, am obtinut o intrevedere cu Lipatti, caruia i-am solicitat sprijinul ca sa imi obtina viza de intoarcere in Romania: cu aceeasi ocazie i-am marturisit lui Lipatti ca primisem un loc pt un doctorat la Paris. Si atunci, dobitocul (pt ca nu pot sa ii spun altfel, mai ales dupa ce am citit cartea lui Pacepa si am aflat ca era colonel la Securitate), mi-a taiat-o scurt:
“Tovarase, ca sa iti faci studiile in Franta asta ar fi o optiune politica! Si in ori si ce caz, daca ai vrea sa ramai in Occident, ce perspective ai avea? in cel mai bun caz ai ajunge chelner intr-un restaurant!”
Iata, deci, ambasadorul culturii romanesti, si pe de-asupra si dintr-o “familie buna”, socotea studiile in Franta o “optiune politica”… Oare, acelasi sfat I-ar fi dat si omonimului meu, Petre Roman, care era si el in Franta, dar venit “oficial’? Cat despre comparatia cu “chelnerul” ea arata adevarata aroganta a komisarului politic (aceiasi pe care ar trebui lustrati astazi) fata de clasa munictoare. Lipatti m-a invitat sa ma prezint a doua zi la Ambasada, unde era sa vina si el ca sa imi iau viza. L-am crezut pe cuvant, desi incepusem sa am unele indoieli, dupa conversatia noastra dela UNESCO. Eu imi luasem precautia sa fiu insotit de un cetatean francez, Lipatti nu era pe nicaieri; doar un functionar care a inceput sa se ratoiasca la mine, asa cum era stilul tovarasesc. Deci, nici vorba de viza: era doar o cursa ca sa ma expedieze in Romania. Si atunci m-am hotarat sa ma intorc la studii in Anglia, asteptanad ca intre timp, in Romania, sa se faca formalitatile si sa se limpezeasca lucrurile. Toate acestea se petreceau, deci, in Mai 1968.

Un al doilea soc care a adus ceva mai aproape constientizarea trairii exilului a fost cativa ani mai tarziu, cand tovarasii dela ambasada romana din Londra au facut presiuni asupra mea sa renunt la nationalitate. Era in 1972 si imi faceam doctoratul la Cambridge cand venisera neanuntati ca sa dea cu pumnii in usa apartamentului, ca sa dea buzna. Asa se proceda atuncea. Acum aceiasi diplomati, reciclati, au mai invatat altfel de maniere, pentru ca vrem sa intram in diverse cluburi, unde regulile sunt deosebite de cele dela Lubianka. Acest incident neplacut m-a determinat sa cer ramanerea mea definitiva in Marea Britanie si ca urmare, In 1973, am primit hartii de apatrid, pentru ca romanii nu mai voiau sa imi prelungeasca pasaportul romanesc si voiau in schimb sa am un “pasaport de roman resident in strainatate”, ceea ce am rufuzat. Atunci, in mod efectiv, am fost foarte deprimat. Deci, intr-un fel, poate, realizarea inceperii exilului s-a facut la acea data.

Pe Valentin Lipatti nu l-am uitat usor si in 1999, cand l-am intalnit pe domnul Buzura la Bucuresti (cu ocazia propunerii publicarii memoriilor mele de Fundatia Culturala unde era director) l-am intrebat pe domnul academician:

“Ce mai face Dl Valentin Lipatti?”

In fine, speram sa il vizitez pe Lipatti si sa ii multumesc pentru sfaturile dela Paris, sa ii spun pe la ce restaurante fusesem chelner….
La care Buzura mi-a raspuns:

“Ah, saracul, a murit!”

Stiu ca in Romania “de morti nu se vorbeste decat de bine”, din care cauza unii mai dau acatiste si astazi pentru memoria lui Ceausescu, dar eu, in ciuda tabuurilor mioritice, i-am replicat:

“Asta nu a murit destul de devreme!”.

Stiu ca domnul academician, prin sferele mai rarefiate prin care traieste, nu prea are ocazia unor asemenea raspunsuri, mai spontane: eh, “birds of a feather”, cum se spune in englezeste, cu atat mai putin cu cat am observat cate temenele ii fac semenii lui. Ceva atat de ridicol de parca asi fi retrait o schita din Caragiale sau o scena de opereta din Gilbert and Sullivan.

Cum am relatat mai sus, venisem la Buzura sa ii propun publicarea in romaneste a cartii mele aparuta la Institutul Regal de Fizica din Londra. Initial ii facusem propunerea printr-un intermediar, care il contactase pe Costache Olareanu, editorul lui Buzura, dar Olareanu imi solicitase, nici mai mult nici mai putin decat patru mii de dolari. Am refuzat cu indignare si atunci m-am adresat sefului lui Olareanu, adica Dlui Buzura, care mi-a facut, cum se cuvine, promisiuni fara acoperire. (….)

(Nota 2009):

Dl Buzura imi promisese la Bucuresti ca se va ocupa sa publice la Institutul Cultural Roman cartea mea de memorii aparuta la Londra: “Continental Drift, colliding Continents, converging Cultures”. Bine inteles ca nu a facut NIMIC! Cativa ani mai tarziu am vorbit la telefon cu Horia Roman Patapievici devenit intre timp succesorul lui Buzura. Dl Patapievici mi-a cerut sa ii trimit cartea ceea ce am facut. Dupa cateva luni de asteptare cand l-am intrebat ce decizie a luat, mi-a raspuns textual: “Nu am avut timp!” si de atunci inca astept cu rabdare stoica decizia augustului personaj care nu isi da seama ca in profesia mea de Geofizician lucrez cu o scara de timp de milioane de ani, asa ca am toata speranta ca domnia sa  isi va asuma responsabilitatea si poate chiar sa isi onoreze promisiunile.

Constantin Roman © 2003- 2009. All Rights Reserved.

NOTA:  Cititori doritori sa rasfoiasca electronic cartea in limba engleza aceasta se poate descarca la linkul:

http://www.constantinroman.com/continentaldrift/romaneste/forward.html

(Continued in PART TWO)