De câte ori n-ai fost forţat, tu, Reinaldo
Să-ţi înghiţi cuvintele? Bucatele de hârtie rupte
din jurnalul tău, maţele tale, căluşul din gură, pumnii de fier în stomac. De fiecare dată ai scuipat înapoi, focul tău, în faţa câinilor. De cinci
ori ţi-au confiscat manuscrisul, dibuind-ul acolo unde l-ai
ascuns, arzându-l ca şi cum memoria s-ar fi făcut scrum, în incendiu, nu te-ar fi mântuit şi de fiecare dată,
mereu, ai rescris cuvintele, aspirându-le din
cenuşa cruzimii şi violenţei lor, iar tu
le-ai rescris, mereu şi mereu, aceşti cărbuni fierbinţi
aprinzându-se în spiritul tău nemărginit, tu espiritu bello.
Iar într-un sfârşit, cuvintele tale strălucesc
aceşte stele minunate la care exilul se roagă, te urmează
ca să renască, din conflagraţia îndepartată a propriilor lor
vieţi, cinci romane de furtună, ţărână şi apa. Oare ce ţi se oferă
în ţara infinitelor posibilităţi? Ce îţi îndeamnă gândul
în strângerea unei îmbrăţisari? Privirea se deschide la infinit.
Versiune în limba Română
de Constantin Roman
Londra, 25 Septembrie 2012,
© 2012, Copyright Constantin ROMAN
