Când soarele-şi purta cernită faţa,
Plângând durerea zeilor din ceruri,
M-a dezarmat, surprins, şi fără vlagă,
Privirea ta ce m-a făcut ostatec.
Putere nu aveam să fug, pribeagul,
Căci suferind, adânc, atunci plecat-am
Fără-ndoieli, mereu urmându-mi soarta,
Când dintr-odată m-a lovit necazul.
Când dorul m-a surprins, aflându-şi calea
Direct în suflet, aţintind săgeata,
Nestăvilind a plânsului şuvoaie.
Căci mie-mi pare-o lipsă de onoare,
Fiind înarmat cu arcul, să se-ascundă,
Să mă rănească în această stare!
