Michelangelo BUONARROTI (1475-1564)
XLVII
Când dragostea-i mereu înflăcărată,
Mai mult decât credeam, în tinereţe,
Regret adânc vapaia-ntârziată,
Ce mă încearcă, greu, la bătrâneţe.
Căci cerul este crud, când, sub văpaie,
Îi cere inimii, ce-abea că mai rezistă,
Ca bătrâneţea să îmi poarte crucea,
Iubind o fiinţă, cu-o privire tristă.
Dar poate-atunci când soarele apune,
Iar viaţia-i la sfârşit, putea-voi spune,
Că-n noapte, voi trăi o umbră vie.
Căci, în amurgul vieţii, dorul ştie
Cum focul mă va pune la-ncercare:
Iubite, fă din noapte-o sărbătoare!
Rendered in Romanian by Constantin ROMAN
© 2014 Copyright Constantin ROMAN, London