Ignorarea voită a operelor lui Noica (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Noica şi “discipolii” săi) -filozof care nu l-a recunoscut pe Liiceanu drept discipol, desemnându-l într-o conversaţie cu Octavian Nistor (1917-1993) “discipol al lui Henry Wald, nu al său” (1974) -, apare pregnant şi la citirea plăcii care indică “vila Noica”. Pe transparenta placă, dl G. Liiceanu a uitat să consemneze esenţialul: Anume că la Păltiniş, în cei 8mp ai camerei închiriate, Constantin Noica a sporit patrimoniul cultural românesc scriind opere de mare valoare filozofică precum: Sentimentul românesc al fiinţei (1978), Spiritul românesc la cumpătul vremii (1978), Trei introduceri la Devenirea întru fiinţă (1984), Scrisori despre logica lui Hermes (1986) şi ultima sa carte, apărută post-mortem întâi în germană, De dignitate Europa (1988) şi abia la şase ani de la moartea lui Noica în româneşte, limba în care fusese scrisă.
Tot în “confortul” de la Păltiniş a scris Constantin Noica minunatele sale rânduri despre Lucian Blaga (1895-1962), Mircea Vulcănescu (1904-1952), Mircea Eliade (1907-1987) şi Mihai Eminescu (1850-1889) chemându-şi aceşti prieteni “văzuţi şi nevăzuţi” să ridice împreună castele de gândire filozofică autentică.
