Dezvelirea statuii compozitorului Maghiar Bella Bartok in cartierul South Kensigton din Sudvestul Londrei reprezinta o recunoastere in plus, nu numai a celebrului compozitor de talie universala, dar si un exemplu de promovare inteligenta a valorilor nationale in lume. Acest act ofera un moment de reflectie si poate comparativ cu modul Romanesc de promovare a valorilor nationale, pe plan international, de cumetriile Institutului Cultural Roman, Bucuresti.
Ei, o sa ma intrebati, poate, “ce are sula cu prefectura”? ce legatura aleatorica ar exista intre aceste idei, intre astfel de paralele si implicit de indemnuri?
Bella Bartok si George Enescu
Fara a ma pierde in explicatii alambicate, doar in cateva randuri, ar trebui sa amintim ca Bella Bartok s-a nascut in Banatul Romanesc, la Sannicolau Mare, ditr-un tata maghiar si o mama de etnie Sarba. Cum este si firesc, pentru un tanar cu evidente sensibilitati fata de mediul in care s-a nascut, Bartok s-a inspirat, asa cum au facut-o contemporanii si predecesorii sai din sec XIX, din fondul muzicii etnice din Sudestul Europei: “Dansurile Romanesti” ale compozitorului au intrat de mult in repertoriul mondial si implicit in memoria si sensibilitatea publicului civilizat si avizat, sensibilitate care reflecta indirect valorile muzicii Romanesti – aceeasi sursa din care s-au inspirat si contemporanii sai, George Enescu sau Dinu Lipatti.
Este poate semnificativ ca atat Bartok cat si Enescu s-au exilat din cauza schimbarilor politice survenite ca urmare al celui de al doilea razboi mondial: Bartok s-a destzarat datorita fascizarii Ungariei lui Horthy, ca sa se stabileasca in Statele Unite, unde, in ciuda asistentei financiare si artistice primite, si-a trait cu dificultate exilul, unde a murit dupa cinci ani. In aceasta perioada de destzarare a compus doar doua lucrari: Concertul pentru Orchestra si o sonata de vioara pentru Yehudi Menuhin – violonistul care a fost scolit de Enescu…
George Enescu, impreuna cu sotia lui si-au parasit tara dupa razboi, ca sa-si traiasca ultimii ani de viata la Paris, intr-o perioada intunecata a diasporei romanesti. Aceasta din urma a fost bantuita de recriminari, suspiciuni, lovituri sub centura si contraziceri – cu efecte inevitabile negative. Aici, in Parisul postbelic, bratul omniprezent al simpatizantilor francezi ai Stalinismului, cat si coada sobolanului securist au fost proactive, asa cum au suferit, din experienta proprie, Monica Lovinescu, Eugene Ionesco, Virgil Gheorghiu, Horia Vintila, s.a., indurand persecutia impinsa pana chiar la procesul vrajitaorelor.
Poate ar fi interesant de a reflecta mai adanc asupra efectului exilului asupra acestor compozitori contemporani, Bartok si Enescu.
