Centre for Romanian Studies

CONFLUENTE CULTURALE ANGLO-ROMANE (I) – ROMANCELE LA LONDRA

Hotelul Savoy, din Strand, in inima cartierului Westend, era uneori resedinta Martei Bibescu cand trecea pe la Londra si care consemna in jurnalul ei:

Regele mi-a intrerupt visarea cu un mesaj de bun-venit – dar refuz sa fiu deranjata.

Personajul acesta era George al V-lea, varul reginei Maria…Ei, cu o sotie atat de glaciala cum era Queen Mary of Teck, nici nu era de mirare ca monarhul isi cauta destinderea in alte directii. Queen Mary era o nepoata a contesei Claudia de Rhedey, nascuta in Ardealul nostru, la Sangeorgiu de Padure. In 1835 la Viena Claudia se casatorise cu printul Alexandru de Wurtenberg, iar zece ani mai tarziu a murit intr-un celebru accident de trasura. Claudia, la randul ei, se tragea din os domnesc, fiind o stra-stranepoata a lui Vlad Tepes: oare aceasta sa fi fost filiera prin care genele acestei Queen Mary, devenita regina a Angliei sa fi aparut atat de “intepata”? Consoarta lui George V nu suradea nici odata, ceea ce nu putem spune despre frumoasa si captivanta Marta Bibescu, care in plus avea o conversatie si mai ales o prezenta stimulanta. Dar nu numai atat – pretendentii aristocrati isi faceau concurenta ca sa capteze atentia acestei “printese orientale”, care ii fermeca in asa fel incat ii transforma pe toti intr-un fel de aluat, intr-o masa de plastilina pe care Marta o modela in voia si dupa capriciile ei. Dar, printre candidatii care ii faceau curte, sa nu il uitam pe regele Spaniei, Alfonso XIII care o vizita pe Marta la hotelul Savoy sub pseudonimul unui obscur duce spaniol:

Nu o sa-i uit sarutul lui niciodata – atat de tanar, atat de cast…

In timpul celui de al doilea razboi, hotelurile de lux din Londra devenisera locuri de refugiu pentru aristocratii englezi care isi pierdusera casele in timpul “Blitzului” german: rachetele V-1 si V-2 faceau prapad si doar eforturile pilotilor polonezi refugiati in Anglia dupa 1939, cat si ale pompierilor londonezi au facut ca celebra catedrala St Paul, cladirea iconica a lui Christopher Wren, sa nu dispara complet sub flacarile bombelor incendiare. La Ritz, in timpul razboiului, venea si fermecatoarea Violet Trefusis, a carei mama, Doamna Keppel, era metresa oficiala a regelui Edward VII. Violet o vizitase pe Marta la Mogosoaia si a lasat posteritatii niste pagini cu o imagine idilica despre decorul palatului, despre lacul incarcat cu nuferi si vizitat de zane si mai ales despre printesa locului:

Asemenea Ondinei, nimfa apelor, palatul rasarea dintr-un covor de irisi si de nuferi. Un arhitect venetian din secolul XVII  l-a construit in stil Lombard. Ca si palatul unui doge, avea acea culoare pala a unei flori de gardenia usor arsa de razele soarelui, sau poate aceea a unei manusi de copil care s-a jucat toata ziua cu mingea: cladirea arata putin vetusta si in acelasi timp imbracata in haine de sarbatoare. Interiorul era decorat cu mozaicuri aurite, cu grile din fier forrjat, piei de leopard, jilturi si divane…. Afara un paun se infoia pe scarile de marmura, (Violet Trefusis, ‘Prélude to Misadventure’)

Trefusis pomenea de societatea engleza refugiata la Ritz, unde a intalnit si o alta printesa de a noastra, pe Anne-Marie Callimachi, nascuta Vacarescu, vara celebrei scriitoare si diplomate Elena Vacarescu, de la Paris:

Acestor saloane (de la hotelul Ritz, ale Dnei Keppel, mama lui Violet Trefusis) printesa Callimachi le aducea acea atmosfera de “Orient Express”, care (Violetei Trefussis) ii lipsea atat de mult. (Philippe Jullian and John Philips, Violet Trefusis Life and Letters, pp. 106)

Inainte de razboi, Anne-Marie Callimachi fusese atasata de presa a legatiei noastre din Londra (asa da, pe atunci legaturile se faceau la nivelul cel mai inalt, iar Romania era pe harta Europei pentru alte motive decat evocarile sordide de azi – ce diferenta astronomica fata de diplomatii Academiei ‘Stefan Gheorghiu’, ce aveau sa isi afiseze rinocerismul si incultura  prin capitalele lumii timp de peste cinci decenii si le mai demonstreaza in continuare!. Despre anturajul familiei Callimachi ne vorbeste si un alt scriitor englez, Sacheverell Sitwell, invitat de Carol II in Romania ca sa scrie o carte cu impresii de voiaj: aici este descris conacul Mànesti in toata gloria atmosferica dinainte de razboi:

… porti larg deschise spre un drum de pietris ce ducea la Mànesti. Un taraf de lautari canta in onoarea noastra. Pe margini erau brazdele de canna indica galbene si rosii, inainte ca sa apara conacul. Mànesti este casa primitoare unde ne-a invitat Printesa Callimachi: fusese ridicata pe mosia familiei, cam cu cincizeci sau saizeci de ani in urma de catre bunicul ei. De fapt casa reprezinta in sine un exemplu al vremurilor de atunci si unul care nu se poate lesne moderniza. Un pridvor oriental decorat cu un foisor din lemn sculptat te intampina sa patrunzi intr-un interior mobilat chiar de furnizorul curtii lui Napoleon III, pastrand asa cum arata sigiliul imperial sub multe din fotolii si canapele. Interiorul casei este in mare parte mobilat in stilul ‘Second Empire’ dar parcul conacului este mult mai vechi: are un elesteu. pe malul caruia sunt salcii batrane printre care se zaresc chioscuri in stil clasic. Totul evoca paginile unor romane de Turgheniev, petrecandu-se in vre-un conac sau chateau unde doamnele il citeau pe Byron sau tocmai il descopereau pe Chopin. Intr-un fel, parca si casa avea un aer putin rusesc amintind de Riviera Crimeii de la Ialta si Alupka, sau de castelul gotic din Blore al printului Vornotov. Ce ramanea intr-adevar reprezentativ Romanesc era insa masa de pranz, gustoasa si bogata in urma careia de abea tarziu dupa amiaza automobilele si-au reluat drumul. (Sitwell, Sacheverell, Roumanian Journey, pp. 33)

In mod curios putem beneficia nu numai de impresiile scriitorului rafinat care era Sitwell, dar chiar si de jurnalul de voiaj tinut de Gertrude Stevenson, bona care o acompania pe Doamna Sitwell in Romania. Scotiana asta simpla, dar cu pretentii literare calcate chiar dupa profilul lui Sitwell – a publicat o carte din care descoperim un unghi de observatie diferit de cel al stapanilor ei: de aici aflam despre obiceiurile de la masa boierilor romani si cele de la bucataria servitorilor tigani de la Mànesti, care mancau icre negre… Scotiencei asa ceva nu ii placea – evident acest rafinament nu patrunsese in toate colturile Insulelor Britanice. Nici nu merita sa mai ne intrebam, caci ar fi mult prea previzibil si prea trist ce s-o fi intamplat cu parcul si conacul de la Mànesti, ce fel de staul de vite o fi devenit sub auspiciile ilustrei republici populare prematur declarate socialiste? Faptul ca am mai avea un reper de referinta la “ceea ce am fost si de unde venim” o datoram unor calatori straini. iar lor si gazdelor lor trebuie sa le fim recunoscatori. Ce pacat ca paginile lui Sitwell despre Romania sunt atat de putin cunoscute comparat cu acelea ale prost-inspiratei “Trilogii Balcanice”, scrisa de o autoare frustrata intr-o lumina care ii arata pe Romani  sub prisma prejudiciilor arogante, lipsite de o cultura temeinica, tipica unei anumite categorii de pseudo-intelectuali anglo-saxoni din perioada antebelica.

Confluentele Anglo-Romane de mai sus apar in Antologia femeilor Romane “Blouse Roumaine – the Unsung voices of Romanian Women”, din ale carei pagini sunt inspirate crampeiele acestea. Pentru alte citate si personajii vizitati:

http://www.blouseroumaine.com/

Acest articol a fost mai intai publicat de Observatorul din Toronto, Canada