Centre for Romanian Studies

Centre for Romanian Studies header image 1

SFIDAREA IDIOCRATIEI, Constantin ROMAN, Prefata – John F. DEWEY (Recenzie Partea III)

February 9th, 2010 · Books, Diaspora, Reviews, Uncategorized

cover_1

SFIDAREA IDIOCRATIEI

Constantin ROMAN

Prefata Acad. Prof. John F. DEWEY (Oxford si California)

Centre for Romanian Studies, London, 2010

(Recenzie – Partea III)

SFIDAREA IDIOCRATIEI

Pe parcursul cartii urmarim autorul desprinzandu-se dintr-un regim totalitar de opresiune absurda si ajungand pana la varful celei mai inalte si distinse piramide de invatamant din Anglia. Din aceasta coliziune de culturi atat de diferite ies niste scantei de o bogatie si o frumusete spirituala  pasionanta.

Iarasi il gasim mai departe in numeroasele lui vizite din Europa: Franta, Italia, Belgia, Olanda, Luxembourg, Germania si Irlanda, cu ocazia prezentarii unui articol stiintific, al unor cercetari seismologice, sau, alergand dupa o fiinta fermecatoare. Ori si care ar fi fost motivul sau locul acestor peregrinari dintr-odata ne dam seama de niste paralele, pe masura ce muzeele, galeriile si panoramele arhitectonice ale catedralelor si metropolelor isi desvaluie perspectivele, isi deschid ferestrele si comorile, adeseori comparate sau reflectate intr-o oglinda romaneasca plina de nostalgie.

Dar din tot acest cadru, cel mai important apocalips este reprezentat de un fapt inevitabil de care incepe sa isi dea seama si anume neputinta de a se intoarce in Romania si in consecinta imperativul de a se stabili in Anglia. Ori, mai intai, aceasta cerere ii este refuzata, intru cat in calitatea sa de student Constantin Roman a primit doar o viza de sedere temporara in Anglia cu ingradiri specifice acestei categorii. De aici porneste o lunga campanie la care se alatura prieteni si cunostiinte din elita stiintifica si politica a Angliei care incearca sa sprijine cererea studentului roman, personalitati care cer autoritatilor britanice si romane sa faca o exceptie.

Lord Goodman (1973), by Graham Sutherland (1903-19280. Tate Gallery

Lord Goodman (1973), by Graham Sutherland (1903-19280. Tate Gallery

Celebra printre aceste scrisori ramane epistola lordului Goodman, avocatul primului ministru britanic Harold Wilson si negociatorul international in problema Rodeziei, scrisoare adresata ministrului de interne britanic in care face aluzie, in mod hiperbolic la posibilitatea unei razmerite la Cambridge, daca acest caz nu s-ar rezolva in mod satisfacator. Iar ca si cum aceste dificultati ne fiind suficiente, in mod ironic la ele se mai adauga si greutatile nestavilite  puse in calea planurilor sale matrimoniale de catre o viitoara soacra care se opune cu indarjire perspectivei unei casatorii.

In ciuda acestui purgatoriu neanticipat, cartea, care  pe tot parcursul narativului pastreaza un stil optimist,  nu  are deloc ca obiectiv inventarul exaustiv si precis al unor acceptari stoice ale greutatilor intampinate, ci mai degraba desvaluirea refuzului obdurat de a accepta absurdul. Aceasta pozitie  rezulta inevitabil in ciocniri de proportii Quixotice, de unde titlul editiei romanesti de “Sfidarea Idiocratiei”. Ori cand aceasta sfidare se transforma in situatii comice, comparabile cu o adevarata  Commedia dell’Arte,  desnodamantul ei trebuie sa fie un model altor hedonisti. Caci de fapt, in adancul sufletului, Constantin ROMAN ramane  un hedonist: nici o  placere cat de simpla nu este ocolita, iar in aceasta cavalcada vitalizanta, doar gastronomia intrece pasiunea pentru stiinta si arta. Ori nu exista nici o experienta care stimuleaza papilele gustative, nici o bucata delicioasa demna de ghidurile gurmande cele mai rafinate, care sa fi scapat atentiei autorului. Aceasta predilectie, ca sa nu o numim, pur si simplu, o obsesie, conduce inevitabil la refuzul unui important post, la care autorul a postulat la Haga, cu care ocazie, meniul baroc  consumat  iesise din limitele conventiilor birocratice. Explicatia acestei slabiciuni, acestei obsesii pentru gastronomie autorul o pune pe seama memoriei a mai multor generatii de stramosi – tarani infometati si mai recent, sub regimul comunist, a cozilor interminabile pentru painea ce de toata zilele.

Ca si gastronomia placerea infinita care rezulta din admirarea arhitecturii, picturii si ale gradinilor care il inconjoara la Cambridge  reprezinta un fundal mereu prezent:  aceste toate formeaza un comentariu, ca un hemiciclu, sau o tema muzicala, o reflectie permanenta a fiecarei miscari, o bucurie pe care autorul o impartaseste pe indelete cu cititorul, pe masura ce  intoarce paginile cartii.

NOTA:

Mai multe detalii despre “Sfidarea Idiocratiei” se afla la linkul:

http://www.constantinroman.com/continentaldrift/

DriftCover

→ 1 CommentTags:···········

SFIDAREA IDIOCRATIEI (Partea II – Recenzie) Constantin ROMAN, Prefata – John F. DEWEY

February 9th, 2010 · Books, Diaspora, PEOPLE, Reviews

cover_2_2

SFIDAREA IDIOCRATIEI

(Partea II –  Recenzie)

Constantin ROMAN

Prefata Acad. Prof. John F. DEWEY (Oxford si California)

Centre for Romanian Studies, London, 2010

MAREA INITIERE

Din fericire insa, si in paralel, perioada aceasta sociala tulbure a coincis si cu marile descoperiri de la Cambridge din domeniul astrofizicii (Fred Hoyle), ale biologiei moleculare (Crick si Watson) precum si ale Tectonicii Globale (Bullard, Vine si Matthews). In cadrul de mai sus, influenta care a avut-o atmosfera de la Cambridge in dezvoltarea gandirii lui Constantin ROMAN este de necontestat.

DNA Plaque Cambridge

Pe vremea cand a plecat, cu un entuziasm tineresc, din Romania doar pentru o  scurta vizita de o luna in strainatate,  el nu a putut banui caracterul permanent al acestui voiaj, greutatile neasteptate intalnite in Occident, lipsit de sprijinul familiei si avand doar un geamantan, un teanc de carti de vizita si o bancnota de cinci lire in buzunarul noului costum de haine.

La Paris, profesorul Thellier de la Institut de Physique du Globe i-a oferit un loc de doctorant, insa in luna Mai 1968 metropola franceza nu era locul cel mai linistit pentru continuarea unor studii stiintifice. Mai mult decat atata. el a fost descurajat sa mearga in aceasta directie chiar de catre amabsadorul roman de la UNESCO, caruia Roman i-a solicitatsprijinul pentru a obtine prelungirea vizei  de intoarcere in Romania, viza care expirase in timpul grevelor feroviare de la Paris. Ambasadorul Valentin Lipatti, fratele pianistului, a calificat incercarea tanarului roman de a face un doctorat in Occident drept:

“o optiune politica a carei persepectiva, in cel mai fericit caz, nu ar fi rezultat  decat in aceea de a ajunge  chelner de restaurant”.

Cambridge Colegiul St. John's - chintesenta orasului universitar, vechi de 800 ani

Intelegand atitudinea oficial intransigenta si fiindu-i teama de a se intoarce in tara cu o viza expirata Constantin ROMAN totusi nu a fost afectat de acest sfat nesasteptat si gratuit si s-a hotarat in schimb sa postuleze pentru o bursa de doctorat in Anglia. Bursa castigata prin concurs  la Peterhouse, cel mai vechi colegiu din Cambridge, infiintat in 1284, i-a permis lui ROMAN sa inceapa disertatia de Tectonica Globala. Aceasta a facut-o sub conducerea  unui om de un mare prestigiu international, profesorul academician Sir Edward Bullard, urmasul direct al lui Newton, printr-un sir neintrerupt de savanti fizicieni de la Thompson, Rutherford, Kelvin si Cavendish – toti facand parte din celebrul Laborator universitar – the Cavendish Laboratory.  Colaborarea cu Bullard i-a oferit tanarului Roman o mostenire stiintifica de o valoare incomparabila prin gandirea originala, capacitatea de a defini esentialul, de a analiza, extrapola si de a deduce, dar mai ales de a pune in balanta anumite adevaruri stiintifice, de a le modifica si a le redefini.

Dar mai presus decat toate acestea, curiozitate lui innascuta i-a dat bice cunoasterii dincolo de limitele geofizicii si ale tectonicii globale. In curand  cautarea s-a intins repede, ca o vita de vie impletind lingvistica, istoria arhitecturii, critica de arta, fizica aplicata la istoria artei si arheologie, poezia, jurnalistica si promovarea artei si culturii romanesti.

Sir Edward Bullard Mentorul si profesorul meu la receptia casatoriei mele 1973

Acad.  Sir Edward Bullard, mentorul si seful meu de lucrari din departamentul de Geofizica de la Cambridge, la o receptie impreuna cu secretara facultatii (1973)

Cu timpul, si in cursul multor voiajuri la colocvii si conferinte internationale, la prelegeri ca invitat al universitatilor din Anglia si din Europa, efectul acumularii unor impresii, al unor observatii,  al unor analize si a unei intuitii au  rezultat intr-o alta necesitate si anume aceea de a modifica insasi teoria Tectonicii Globale, care era chiar subiectul tezei sale de doctorat. El a resimtit nevoia de a transforma aceasta teorie intr-un model mai coerent care sa includa noi categorii de placi litosferice, nerigide, care le-a denumit placi tampon (buffer plates) precum si sa defineasca doua noi placi litosferice in Asia Centrala si anume placile Tibet si Sinkiang, amandoua cuprinse acum in marea placa a Eurasiei, prin coliziunea cu placa Indiei si ridicarea lantului alpin al Himalaiei.

ContDrift5EvNews_1

Aceste rezultate au fost imediat publicate in reviste academice ce au facut ocolul lumii si cativa savanti au salutat la randul lor in alte carti si reviste de specialitate aceasta noua contributie care si-a facut ecoul din Franta si Statele Unite pana   in China, dar nu si in Romania, unde cenzura lui Ceausescu, prin terorismul sau cultural sistematic, impunea o conspiratie a tacerii: aflandu-se in exil, omul de stiinta roman nu avea dreptul sa existe ca atare in tara lui de bastina. De fapt chiar nici dupa caderea dictaturii comuniste, embargoul stiintific impus de cenzura lui Ceausescu nu s-a schimbat ramanand in mainile aceluias cerc de beneficiari ca si inainte. Din fericire, conceptul placilor litosferice nerigide, imaginat pentru prima oara de un Roman la Cambridge a fost adoptat ca un model clasic in practica de specialitate din universitatile Americane si straine si din Institutiile de cercetare din Occident, devenind un truism universal acceptat.

Dar in ciuda acestor vexatii, gandindu-ne retrospectiv observam ca nu exista totusi nici o contradictie in fenomenul de integrare al Romanilor, in particular a lui Constantin ROMAN in hegemonia gandirii si culturii occidentale. Un sir intreg de nume ilustre ne vin in minte daca ne gandim doar la cativa dintre predecesorii lui desradacinati, printre care Constantin Brancusi despre care se pomeneste adesea in carte, dar si despre Emil Cioran, Eugen Ionescu, Virgil Gheorghiu, Mircea Eliade, Dinu Lipatti, George Enescu, Panaït Istrati, Marta Bibescu, Elena Vacarescu, Ana de Noailles, Elvira Popescu, Tristan Tzara, care toti au facut din Franta tara lor adoptiva. Acestia ar fi doar cativa si lista s-ar putea continua, caci nu este deloc intamplator ca Romania, mai mult decat ori si ce alta tara europeana sa aiba o elita sociala si intelectuala impregnata de gandirea si limba franceza. Si totusi, in pofida acestui fapt, iata inca un alt exemplu al acestei dualitati prin care Constantin Roman isi alege nu Franta, ci Anglia ca tara sa adoptiva. Aici, pentru el nimic nu este mai natural decat de a frecventa si de a se imprieteni cu eminenti contemporani ai sai, printre care se numara Academicianul Joseph Needham,  Profesorul L.C. Knights, Lordul Adrian, Ambasadorul Sir Duncan Wilson, Lordul Goodman, colectionarul Jim Ede, criticul literar George Steiner, istoricii Sir Herbert Butterfield,  Sir Denis Brogan, sau Maurice Cowling.

ContDrift8CambReview_1

Cambridge Review, revista la care studentul Constantin Roman a contribuit un articol de fond despre Mitul romanesc in sculptura lui Brancusi si mai multe traduceri de poezii romanesti.

Daca privim cu atentie, alte doua contraste din viata lui ROMAN, acestea devin mai putin contradictorii decat la prima vedere: activitatea paralela de geofizician expert, consilier in probleme internationale ale explorarii petroliere cu acela de publicist si impresar. Se stie ca inainte de razboi, industria americana si britanica de petrol au avut o mare influenta in Romania si este placut de mentionat faptul ca primele sale traduceri de poezii din franceza si engleza, articolele de istoria artei si contactele cu exegetii lui Brancusi, Constantin Roman le-a facut  in perioada cand era student  la Institutul de Petrol si Gaze din  Bucuresti, iar mai tarziu, la Cambridge cursul de limba romana si analiza statistica de lingvistica romaneasca, traducerile de poezie romaneasca, articolele despre Brancusi si expozitiile de arta si cultura romaneasca de la Cambridge, Londra si Newcastle au fost facute si organizate in paralel cu studii stiintifice de seismo-tectonica din Vrancea si Hindu-Kush, articole publicate in prestigioase reviste internationale printre care Nature, New Scientist, Geophysical Journal of the Royal Astronomical Society, precum si in sfarsit, dar mai ales teza lui de doctorat Seismo-Tectonics of the Carpathians and the Central Asia, publicata, mai tarziu la Bucuresti in doua volume de catre Institutul Geologic al Romaniei, cu o prefata al academicienilor Gheorghe Udubasa, directorul Institutului si respectiv Mircea Sandulescu, seful sectiei de Geonomie a Academiei Romane (1998).

Dissertation in Iconoclasm

Dar desi, din fericire, aceste contributii stiintifice esentiale pentru geofizica romaneasca si internationala in domeniul tectonicii globale nu au fost complet ignorate in textul cartii, modelele si teoriile stiintifice care au constituit reputatia stiintifica a lui Constantin ROMAN au doar o pondere redusa in parcursul cartii. De fapt in narativ aceste aspecte reprezinta doar materia prima al acestor teorii, chiar insasi autobiografia autorului, ele oglindesc calatoriile, aventurile, initierile diverse si reactiile de multe ori impartasite intr-un mediu uneori neprielnic si care, la inceput, din cauza unei lipse de experienta a vietii el nu a fost pregatit sa le inteleaga. Si totusi aceste reactii diferite si de-a dreptul fascinante reprezinta prin ele insile o experienta insolita si mereu proaspata.

Dar mai mult decat de aceste decoruri el se intereseaza de oameni si de situatii noi, fie descriind receptia de la colegiul Peterhouse data Primului Ministru Edward Heath, picnicul din gradina episcopului de Ely, caruia Constantin ROMAN i se adreseaza cu modul de apelatie ortodox de “Prea-Fericit”, lucru neauzit pana atunci, sau de dineul oficial de la colegiul Magdalene ca invitat al lui Robert Latham, directorul bibliotecii Pepys, consultatia cu Lordul Goodman,  cocktailul cu profesorul acad. Joseph Needham,  seara de poezie romaneasca de la colegiul Churchill, cu George Steiner,  cina cu profesorul  L.C. Knights, critic literar si exeget al lui Shakespeare,  expozitia de fotografii Brancusi de la facultatea de arhitectura organizata la invitatia profesorului Sir Leslie Martin, celebrul arhitect al ansamblului Royal Festival Hall, de pe malul Tamisei,  initierea in arta contemporana la muzeul “Kettle’s Yard”, de catre colectionarul si criticul de arta  Jim Ede, prieten al lui Brancusi, sau de convorbirile cu bizantinologul Sir Steven Runciman si cu istoricul Sir Herbert Butterfield despre Nicolae Iorga, sau cu fostul ambasador britanic la Moscova, istoricul Sir Duncan Wilson, rectorul colegiului Corpus Christi.

Continuare in Sfidarea Idiocratiei (Partea III):

http://www.romanianstudies.org/content/2010/02/sfidarea-idiocratiei-constantin-roman-prefata-john-f-dewey-recenzie-partea-iii/

→ 1 CommentTags:·············

SFIDAREA IDIOCRATIEI, Constantin ROMAN, Prefata – John F. DEWEY (Recenzie – Partea I)

February 9th, 2010 · Books, Diaspora, PEOPLE, Reviews

cover_1_3

SFIDAREA IDIOCRATIEI

(Partea I)

Constantin ROMAN

Prefata Acad. Prof. John F. DEWEY (Oxford si California)

Centre for Romanian Studies, London, 2010

INCEPUTURI

Universul din care provine Constantin ROMAN este estompat de sita vremii. Odata ajuns in Anglia, meleagurile lasate in urma sunt distruse de sistematizarea revolutiei culturale ale lui Nicolae Ceausescu, iar ruinele lor raman dincolo de   frontiere ostile.

Fiind esuat pe un tarm strain nu a reprezentat in sine un fapt surprinzator pentru un roman ai carui stramosi au trecut adesea granitele nesigure ale tulburatelor imperii carora le apartineau principatele  Moldovei, Ardealului si a Tarii Romanesti, in cautarea  unui pamant mai linistit: aceasta desradacinare nu s’a infaptuit dintr-un impuls, ci mai de graba dintr-o conjunctura neasteptata dictata de criterii de supravietuire.

Cartierul copilariei din Dealul Mitropoliei din Bucuresti

Cartierul copilariei din Dealul Mitropoliei din Bucuresti

Cadrul patriarhal si molcom al cartierului din Bucuresti unde si-a petrecut copilaria, pecetluita de rasturnarile sociale si politice ce au urmat dupa razboi, aveau sa-i caracterizeze inceputul vietii lui: casa parintilor, intr-o gradina cu pomi infloriti de la poalele Dealului Mitropoliei, unde conversatia din jurul mesei facea aluzie la premiile literare de la Paris, casa bunicilor, mobilata in stil Louis XVI, cu covoare persane si tapiserii  Savonnerie si cu pianul cu coada, de concert, “Steinway” in jurul caruia familia se strangea in fiecare duminica dupa amiaza ca sa asculte nocturnele lui Chopin si sonatele lui Brahms, picturile in gustul unui  fin de siècle cu portrete de tiganci florarese descoperind un san voluptos, rafturile nesfarsite cu carti, ale caror titluri , la o privire mai atenta, erau mai mult in Franceza , urmate de cele din Germana si din alte cateva limbi straine, la fel, vocile din salon se auzeau mai mult in frantuzeste pronuntata cu un accent tipic romanesc cu “r”-aul bine “rulat”.:

Franceza era limba adultilor, care isi impartaseau secrete,

in timp ce copii mici vorbeau nemteste cu guvernantele  venite de peste munti, iar fetele din bucatarie  vorbeau ungureste  si in sfarsit soferii si oamenii de casa vorbeau romaneste.

Biserica din Poieni, Judetul Bacau, ctitorita de stramosii materni

Biserica din Poieni, Judetul Bacau, ctitorita de stramosii materni

Subiectele de conversatie faceau de multe ori aluzie la mosiile stramosilor din Tara Moldovei sau din campia Dunarii, cu recolte de grau si de floarea soarelui, cu lungi cavalcade in codrii seculari, intreceri de echipaje si batalii cu flori de la Sosea, slobozirea tiganilor si ctitoria bisericilor. Conversatia mai se avanta neasteptat  si in domenii mai savante de profilaxia plantelor, medicina, farmacie, fizica sau chimie, dar mai apoi se pierdea in amintiri apocrife pe atat de bogat brodate, pe cat erau pline de fascinatia unor vremuri apuse. Acestea arau povestile extravagante de la sfarsitul veacului al XIX-lea, al caror ecou l-a auzit chiar si regina Victoria a Angliei, care primind vestea casatoriei nepoatei sale preferate, Principesa Maria (“Missy”) cu Printul Ferdinand de Hohenzollern, a exclamat:

Tara este tulbure, iar imoralitatea societatii bucurestene este de neinchipuit.

Dar pe masura ce evenimentele politice de dupa Yalta si Teheran au inceput sa se desfasoare mai repede, atunci conversatia la masa, chiar mai mult decat povestile de pe timpuri, sau despre expozitiile de arta, despre muzica sau stiinta a inceput sa fie dominata de politica marilor puteri si sfera acestora de influenta, inainte de a fi redusa la conversatia despre cosnita, despre cozile la paine si la carne si despre supravietuire, si mai apoi, in soapta si abea perceptibil, despre prietenii ajunsi in puscarie, conversatie care, pana la urma s-a redus la o liniste adanca, plina de o demnitate subinteleasa de dezamagirea realizarii ca

“nu mai vin Americanii!”

Privind retrospectiv la aceste timpuri, nu este totusi de neconceput faptul ca cele cateva decenii care au despartit timpurile noastre de amintirile acestei copilarii, ne-ar face usor sa ne inchipuim de ce farmecul, inteligenta, hazul si umorul pe cat de fin pe atat de stimulant al conversatiilor bucurestene nu si-au mai gasit pereche pana acum. Aceasta a fost o lume care avea sa dispara in curand pentru totdeauna, o lume care, in timpul initierii din exil, si mai ales acuma cand ea a trecut in vesnicie, Constantin Roman are pentru ea un profund atasament   pentru ca a fost hranit chiar la sanul ei.

Bine inteles ca cele cateva decenii care s-au scurs de atunci, timp pe parcursul caruia s-au perindat nenumarate vexatii sociale si politice de care familia nu a putut scapa, a fost inevitabil ca anumite permutari si adaptari sa se afirme pentru ca autorul sa se fi putut desprinde de umbra  stramosilor lui, lasati pe meleaguri indepartate.

Aceasta adaptare din viata autorului a avut drept urmare o serie de consecinte care, la o prima analiza ar parea oarecum contradictorii, insa, care de fapt sunt perfect de armonioase si chiar direct conjugate.

Bucharest Scool of Architecture: Admission exam test, 1959

El povesteste in primul capitol al cartii sale, cum, in timpul liceului aspira la o “educatie universala”, visand la perspectiva unor emotii si trairi in sanul culturii europene de care se simtea rupt si unde spera sa fie reintregit. Aceste visuri nu erau lipsite de fundament, caci de tanar el s-a hranit din lucrarile clasice ale lui Vitruvius, Giorgio Vasari si mai tarziu ale arhitectului si istoricului de arta britanic Banister Fletcher si a invatat cu profesori particulari limbi straine in paralel cu indoctrinarea Marxista obligatorie, impusa in scolile de stat ale regimului totalitar.

Student la Universitatea din Bucuresti

Student la Universitatea din Bucuresti

Si iata ca, in ciuda hiperbolelor politice si sociale ale vietii din Romania post-belica care l-au obligat pe Constantin ROMAN sa devina geofizician, (in timp ce el spera, inca din frageda copilarie sa devina arhitect), iata cum, in mod inevitabil, el a devenit un om de o cultura multilaterala in spiritul intelectualilor francezi din veacul al XVIII-lea: viata lui a devenit un sir nesfarsit de sinteze de romantism cu clasicism, de fizica cu poezie, de geologie cu estetica, de viata ordonata cu trairile boeme, de  mostenire conservatoare conjugata cu liberalism, de o gandire structurata a disertatiei stiintifice modificata de un iconoclasm fara preget, de constrangeri geonomice cu ritmul sonetului, de precizia geofizicii cu fascinatia fata de muzica, de alchimia subconstienta a verbului, a emotiei necurmate cu analiza linistita a magicului, de evaziunea visului cu realiatea prozaica. Desi acest lung catalog de antiteze superficial impacate este incomplect, el totusi defineste, pe undeva, etosul unei bipolaritati asemenea unor gemeni dizogotici.

Caci intr-adevar din aceasta convergenta spirituala, din aceasta suprapunere de culturi diferite, din incapatanarea obdurata a tanarului educat intr-o societate controlata de dimensiuni Orwelliene, acest vlastar a fost grefat pe o tulpina noua in Occident si mai apoi a inflorit in aerul pur, in precizia luminata si limpede a universitatii din Cambridge care l-a stimulat in anii 1970: o institutie care avea sa fie martora unor evenimente revelatoare punctuate de revoltele studentilor si de liberarea feminista invocata de Germaine Greer in celebrul sau manifest The Female Eunuch.

Colegiul Peterhouse, Cambridge, ctitorit in 1284, care i-a oferit lui Roman o bursa de doctorat, prin concurs

Colegiul Peterhouse, Cambridge, ctitorit in 1284, care i-a oferit lui Roman o bursa de doctorat, prin concurs

Continuarea in Sfidarea Idiocratiei (Partea II):

http://www.romanianstudies.org/content/2010/02/sfidarea-idiocratiei-partea-ii-recenzie-constantin-roman-prefata-john-f-dewey/

Comments Off on SFIDAREA IDIOCRATIEI, Constantin ROMAN, Prefata – John F. DEWEY (Recenzie – Partea I)Tags:··········

40th BERLIN Film Festival (Feb. 2010):

February 5th, 2010 · International Media, Reviews

40th BERLIN Film Festival (Feb. 2010): Romanian Film entries:

Portrait of the Fighter as a Young Man

Portrait of the Fighter as a Young Man  (Portretul luptătorului la tinereţe)

Constantin Popescu

Romania 2010

————————————————————————————————————–

When the Soviet Army marched into Romania in 1944, a part of the Romanian population went “into the mountains” – a diverse assortment of nationalists and fascists, liberals, apolitical farmers and members of the middle-class, who were affected by the Communists’ expropriations. Over a thousand armed resistance groups took refuge in the inaccessible forests of the Carpathian Mountains where they waited in vain for the support of the Western Allies. Thirty of them held their ground well into the 1950s. One was led by Ion Gavrilă-Ogoranu, who managed to remain undetected until 1976 when he was arrested.

Constantin Popescu’s feature film depicts the daily existence of this group. With the strictness of protocol, it tells the story of a struggle that became an end in itself, as the enemy was constantly in pursuit and arrest meant torture and often liquidation. Hungry and emotionally withdrawn, the group of young men got entangled in a partisan war that could not be won, lost in the landscape of the South Carpathians, accompanied by a vigilant secret police, the Securitate. The everyday life of a hunt that was far from the heroism attributed to the glorified anti-communist resistance today.

(Preview: Bernd Buder)

Production: Filmex Film Romania, Bucharest,  Screenplay: Constantin Popescu, Camera: Liviu Mărghidan

Cast: Constantin Diţă, Ionuţ Caras, Bogdan Dumitrache, Cătălin Babliuc, Ion Bechet, Vasile Calofir, Constantin Lupescu, Dan Bordeianu

Format: 35mm, color and black-and-white,  Running time: 163 min.,Language: Romanian

————————-

Povestea Grupului Gavrilă primul film al trilogiei „Apoape linişte“ despre Rezistenţa Anticomunistă „Portretul luptătorului la tinereţe“ a fost selectat şi va fi prezentat la Festivalul Filmului de la Berlin Regizorul Constantin Popescu jr. a relatat în exclusivitate pentru Monitorul de Făgăraş greutăţile prin care a trecut pînă la realizarea peliculei Ion Gavrilă Ogoanu este interpretat de actorul Constantin Diţă Personajele au numele reale ale luptătorilor anticomunişti ai Grupului Gavrilă care au activat în Munţii Făgăraşului Filmul va avea, în curînd, o premieră şi la Făgăraş

http://www.monitorfg.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=1454:ion-gavril-ogoranu-personaj-de-film&catid=43:tiri-locale&Itemid=29

Comments Off on 40th BERLIN Film Festival (Feb. 2010):Tags:··············

WWII Fighter Pilot Aurelian Livovschi (1902 – 1941), Posthumous Gold Cross War Medal, ‘Virtutea Aeronautica de Razboi’

February 2nd, 2010 · PEOPLE

WWII Fighter Pilot Aurelian Livovschi (1902 – 1941), Posthumous Gold Cross War Medal, ‘Virtutea Aeronautica de Razboi’

Aurelian (Rică) LIVOVSCHI

Livovschi_Aurel_001

Aurel Livovschi (right) in his Heinkel III nr 18

Family Background:

Born on 4 August 1902  in Tulcea, a Romanian port of the Lower Danube, the youngest child in a family of six siblings of Rev, Zenovie Livovschi, (1858-1933) and of Polixenia, nee Nicodinescu. In a direct line the Livovschi family had a long tradition of Moldavian Orthodox clerics whose name derived from the city of Lemberg (Lvov) in the Polish Galicia. By the end of the 18th century at the time of the first partition of Poland of 1772, the city of Lvov was incorporated in the Habsburg Empire. As a result of the persecution suffered by the Orthodox under pressure to convert to the Uniate faith and recognize the Pope, the family took refuge across the border in Northeastern Moldavia, an Orthodox Principality under Ottoman rule. These were uncertain times  following the defeat  of Napoleon and the subsequent victory of the Russians  over the Ottomans in 1812. As a result of the Peace Treaty of Bucharest, a huge territory between the rivers Pruth and Dniester, in Eastern Moldavia changed hands being annexed by Russia for the next hundred years to 1916. The Russians renamed this new province  “Bessarabia”. This was a fertile land of some 45,000 square kilometres – twice the size of Wales, or two thirds the size of Scotland. During the first Russian census of Bessarabia the family was assigned a surname deriving from the earlier city of origin – Lvov, and so they became known by the nickname of Lvovski to the Russians and Livovschi to the Romanians.

Sudarca Wooden church 1793

Sudarca Wooden church 1793

The Livovschi continued their vocation of clerics which represented one of the three acknowledged  “estates” (social classes) in Imperial Russia, enjoying both status and  privilege.  In 1793 the first Livovschi settler built a wooden church  in Sudarca, Northern Bessarabia, now preserved as a historic monument in the Open-Air Museum of Chisinau. The first settler  was known as  “Popa din Sudarca”, that is  the “Vicar of Sudarca” and Reverend Zenovie Livovschi represented the fifth documented generation of Orthodox clerics descended  in direct line from this vicar. Zenovie was born in 1858, after the Crimean War, the son of Rev. Theodor Livovschi of Tomai. Amongst his kinsmen who served the Russian Orthodox Church  loomed large  several distinguished figures. One was the composer and choir Master Gregory Lvovski (1830-1894), director of the Cathedral choir of the St Alexander Nevsky  of Sankt Petersburg, whose  Cherubic Hymn is sung in all Orthodox churches around the world.

http://www.youtube.com/watch?v=o0Ol_vXZdBw&feature=related

Another kinsman was Rev Dimitrie Lvovski (aka Dimitrie Riofusiki to his Japanese brethren) composer and church choir master at the Russian Orthodox Mission in Tokyo, during the second half of the 19th century.  Zenovie had a brother Rev. Ilie Livovschi an Elder (egumen-staret) of the Calarasoaica (?) Monastery in County Soroca.

In 1878, at the age of twenty, Zenovie graduated, with a BA in Divinity from the Theological Seminary in Ismail, at the time of the Russian-Ottoman war of 1877-1878.  As the Orthodox canons required  priests to be married before they were ordained, young Zenovie married  the only daughter Constantin Nicodinescu and Zinca Eiser  exiles from Fagaras, in Transylvania, who  fled the 1848 Revolution. Constantin was a mill mechanic on the estate of Prince Alexander Murousi in County Cahul, Southern Bessarabia. The Prince’s wife was a lady of a Pahanriot family from Constantinople. In 1860 Princess Murousi was  godmother  to Constantin’s daughter and she chose for her goddaughter the Greek name of Polixenia.  By 1878 the newly-weds Zenovie and Polixenia had a first son by the name of Vicentiu, the eldest of six children which were to follow.  Among this brood the youngest was Aurelian, 24 years younger than his brother Vicentiu. At the conclusion of the Russian-Ottoman war  the Principality of Romania gained independence and was granted by the Treaty of Berlin of 1878  the province of Dobrogea which gave it access to the mouths of the Danube and the Black Sea.

Zenovie LivovschiZenovie Livovschi Two years on, in 1880, Rev. Zenovie Livovschi moved his young  family from Russia  over the border to the newly-independent Kingdom of Romania.  He settled in the town of Tulcea, a port on the Lower Danube, where he soon became a respected figure  as a co-founder of the Boys Secondary School (Liceul Spiru Haret) where he taught Religious Education. At the same time he served  in the Diocese of the Lower Danube for over 46 years, first as Dean of the cathedral church of St. Nicholas, Tulcea (1880-1916) and after a two years interruption, due to the Bulgarian occupation during WWI, a further period as rector of the church of The Transfiguration, Schimbarea la Faţă (1918-1928) until his retirement at the age of 70. During his time in the Diocese, Rev. Zenovie gained in the hierarchy of the Church with the grades of “Econom Stavrofor” and served on the Council of the Ecclesiastical Court.

bisericasfnicolae.Tulcea

The cathedral of St. Nicholas Tulcea where rev Zenovie Livovschi was Dean for 36 years.

The Family during The Great War of 1916-1918:

The first World War left deep scars on the family, a time during which Rev. Zenovie was tortured by the Bulgarian occupation soldiers who were hoping to find a cache of gold for which purpose they burned his toes with church candles in an attempt of extracting a confession. At a time in Romania the national currency was in gold coins and banks were not existent so well-to-do people kept their gold savings at home. The old reverend who led an austere existence  had no savings  as all his investments went into the education of his six children, so the Bulgarians went empty handed in spite of their exertions. Zenovie’s son Octavian (1890-1916), a graduate in elctrotechnical engineering from Iasi University and a Captain of the 72nd Infantry Regiment (Mizil) died in September 1916  at the battle of  Caineni Pass, in the Carpathians. Another son, Virgiliu (1885-1928),  a student in mechanical Engineering from the University of Grenoble returned from the front line severely shell-shocked, a condition for which he was treated at the infamous Costiujeni hospital, in County Chisinau, where he died. Zenovie’s eldest son, Vicentiu was a graduate from the faculty of Pharmacy in Buchartest and during WWI was cited in dispatches several times and received from H.M. King Ferdinand the Military Order of the Grand Cross of Romania for having successfully organized the evacuation of a military hospital from Brasov with over 1,000 wounded soldiers in the wake of the German advance. In 1916 Captain Vicentiu Livovschi comandeered a train convoy to evacuate the wounded to safety in what was left of the free territory of Romania iin Couty Iasi. During the Great War Vicentiu was also head of the Chemical Warfare School (Scoala Militara de Gaze) and a liaison officer with the Tsar’s Allied Command before the Russian armies mutinied to foment the Bolshevic Revolution. For his services Tsar Nicholas II bestowed on him the  military Order of St. Stanislas.

All the eldest five of the Livovschi children followed a higher education to become professionals and all four sons served with distinction in the First  World War, which brings us to the youngest – Pilot Aurelian “Rica” Livovschi.

Early Education:

In 1909 to 1916 Aurelian enrolled as pupil of the Spiru Haret Lycée in Tulcea where his father taught Religious Education and his elder brother Virgiliu, seventeen years his senior taught Physics and Chemistry. However, unlike his much older brothers and sisters who graduated either in Pharmacy, Medicine or Engineering, Aurelian was not academically inclined being instead keen on sports where he excelled in swimming, skating and hockey. In 1916 his education was interrupted by the occupation of the Bulgarian armies. During this time we find him with his parents in the relative safety of the Danube Delta, at Chilia Veche. Here the fourteen-years old Aurelian enrolls as a boy scout on a warship of the Romanian Royal Navy. This momentous period shaped his future career as he achieved the unusual distinction of skating in record time on the frozen Danube over a distance of 72 kilometres between the ports of Tulcea and Sulina: to this end he usesdan umbrella as a prop instead of sails, to increase his performance. Once the war was over  Aurelian reintegrated the Lycée but was compelled in 1919 to re-sit his finals which he passed (just) at another school – the Voyevode Mihai Lycée of Cahul, in Southern Bessarabia.

Aviation Career:

Aurelian’s brothers feats of arms during the Great War caused him to do his bit for his country and so he enrolled in the Aviation School of Tecuci where he qualified as a pilot, aged 22 (Livret de Serviciu Militar 1924, matricola 128 CR). Here, at Tecuci, in October 1925, he further trained to become one of the first Romanian Military parachutists. He was drafted for  national military service, which he completed in 1926 with the grade of  “plutonier aviator”, at the 3rd Aviation Corps (Galati) commanded by squadron leader Capitain Alexandru Cernescu. Unfortunately he failed the medical test for which he retired from active service to pursue between 1926 to 1939 a civil career in Bucharest  as office clerk.   In spite of this disappointment during all this period the passion for flying remained very much alive as he joined an elite group, the “League of Romanian Airmen” – “Liga Piloţilor Români” (membership card nr 21 dated 24 July 1936). On 30th March 1939 he wishesd again to enroll as an active military pilot, but failed again the medical test (“neconcentrabil”). Two weeks later, so his eldest brother pharmacist  Colonel (Reserve) Vicentiu Livovschi found him  a place at the “Scoala de Piloţi de Război” (School of Fighter Pilots) of Buzau where on la 17th March 1939, Aurelian enrolled at a refresher course , graduating as “adjudant pilot”  on 20th June 1939. The following 17th September 1939 he was drafted as an active fighter pilot in the “Flotila 3 de Aviaţie” (Third Aviation Corps), and on 1st March 1940 attends the School for Twin-Engine Aircraft  “Şcoala de Bimotoare”. On 1st Iuly 1940 he is drafted as a fighter pilot on Heinkel 111 aircaft and in July 1941 he is a member of the “Flotila 1 Bombardiere “(First Corps of Bomber Aircraft).

Over a period from July 1940 to September 1941 Livovschi is entrusted with 31 missions on the Eastern front. His last mission, on 21st September 1941 is the  Odesa srailway station targeted by a formation of nine Heinkel aircraft He-111H3. His twin-engine Heinkel nr. 17 (he usually flies nr 18) gets a direct hit from the anti-aircraft artillery in Odessa and Livovschi’s plane plunges in Lake Ialpug in Southern Bessarabia. There are no survivors from the crew of five airmen (Esc 78/Gr.5 Bomb) formed of the following: adj.stag.r.pil. Aurel Livovski (sic)+ adj.sef.obs. Florea Truică+ smstr. Petre Dăbuleanu+ serg.mitr. Nic. Avramescu+ cap.mitr. Petre Iliescu.

V. Niţu (personal communication, Sep. 2002) makes the following remarks:

“So he was part of the 5th Corps, an elite unit of the Romanian war aviation. I recall from my visit to Air Commander Dan Stoian some of the photos he had shown me which were intended for his forthcoming book. Amongst these there was one particular picture showing a He-111 airplane being rescued from a lake. It may have been very likely this very aircraft. There was also a rather gruesome picture of an airman decapitated as the aircraft was hit.”

Livovschi’s remains were first buried in the nearby village of Vlădiceni, County Ismail and subsequently reburied by his brother Col. (Res) Vicenţiu Livovschi in the village of Cuza Vodă, County Cahul where their father and grandfather respectively served as Orthodox parish priests.

On 4th November 1941 Aurelian Livoschi, a member of the din Romanian Royal Airforce (Aeronautica Regală Română –  Esc.78/Gr. 5 bomb.) who died in action aged 39 39 receives by Royal decree of H.M. King Mihai I, the Gold Cross of the “Virtutea Aeronautică de Război cu spade” (Brevet nr 387 IDN Nr 3037), “for having completed, in very difficult conditions, 31 missions”.

Aurelian (Rică) Livovschi is mentioned in the Memoirs of Grigore Olimp Ioan, sub titlul  published by the OFAR publishing house, Bucharest under the title “Noi dela Bombardament” (vezi fattached photo, as a pilot of his Heinkel aircraft).

Livovschi_Aurel_001-B

Likewise, his former colleague Capt. Ion Profir  recalls Livovschi in his Memoirs:

“Pilot Livovschi had a raven called Antonică which was constantly perched either on his aircraft (The Heinkel He-111 nr 18) or sometimes in front of his tent which was pitched nearby the airstrip. After his master failed to return from his fateful mission  Antonică also disappeared.”

Sixty years after the end of WWII the memory of Romanian airmen who fought to preserve the territorial integrity of their country is yet  to be honoured in a manner which is done by all civilized European nations.

NOTE: for the biography in Romanian  visit:

http://www.aviatori.ro/dict_pers.php?sel=L

Comments Off on WWII Fighter Pilot Aurelian Livovschi (1902 – 1941), Posthumous Gold Cross War Medal, ‘Virtutea Aeronautica de Razboi’Tags:·········

Pilot Erou Aurelian Livovschi (1902 – 1941), Crucea de Aur, Virtutea Aeronautica de Razboi

January 28th, 2010 · PEOPLE

Aurelian (Rică) LIVOVSCHI

S-a născut la Tulcea la 4 August 1902 într-o familie de şase copii, fiind fiul mezin al preotului econom stavrofor Zenovie Livovschi,

Aurel Livovschi (in dreapta) la mansa unui avion Heinkel III

Aurel Livovschi (in dreapta) la mansa unui avion Heinkel III

(1858-1933) si a presbiterei Polixenia, nascută Nicodinescu, provenită dintr-o familie din Făgăraş refugiată în urma revoluţiei dela 1848. Pe linie directă familia avea o tradiţie lungă de preoţi ortodocşi moldoveni al căror nume se trăgea dela orasul Lvov de unde au fost alungaţi la sfârşitul secolului XVIII datorită “osândirii Uniaţilor”. Părintele Zenovie era o figură cunoscută si venerată în Tulcea unde a fost profesor de religie si co-fondator al Liceului Spiru Haret din oraş.  Timp de 46 de ani a slujit ca preot mai întâi la catedrala Sf. Nicolae din Tulcea (1880-1916) si apoi la biserica Schimbarea la Faţă (1918-1928) până la pensionarea lui, la vârsta de 70 de ani. Aurelian şi-a făcut studiile şcolare la liceul din oraş, dar acestea au fost întrerupte în timpul primului război mondial  de ocupaţia bulgară. S-a refugiat cu părinţii săi la Chilia Veche, în Delta Dunării unde s-a înrolat ca cercetaş pe un vas fluvial de război al Marinei Regale Române. Aceasta perioadă i-a marcat viaţa mai întâi printr-un record sportiv care l-a obţinut patinând pe Dunărea îngheţată între Tulcea şi Sulina, pe o distanţă de 72 Km, ajutându-se cu o umbrela pentru a-şi mări viteza.  Devenise un  sportiv desăvârşit  în nataţie si hockey.

In 1924, la vârsta de 22 de ani, obţine calificarea de pilot  de la Şcoala de Aviaţie din Tecuci. În  acelaş an începe serviciul militar în Aviaţie (Livret de Serviciu Militar 1924, matricola 128 CR),  timp în care, în Octombrie 1925, devine unul dintre primii paraşutişti militari din România. La sfârşitul serviciului militar, în 1926,  îl găsim plutonier aviator, la grupul 3 de aviaţie Galaţi, sub conducerea comandantului de escadrilă Căpitan Al. Cernescu. Din păcate, cariera sa în aviaţie este întreruptă din motive medicale, pentru care între 1926 şi 1939 îşi continuă viaţa civilă la Bucureşti ca funcţionar.

Devine membru al “Ligii Piloţilor Români” (carnet nr 21 din 24 iulie 1936). La 30 Martie 1939 doreste să îşi reia activitatea de pilot, dar este considerat “neconcentrabil” şi două săptămâni mai târziu, la 17 Martie 1939 se înscrie la “Scoala de Piloţi de Război” de la Buzău la un curs de perfecţionare.

La 20 Iunie 1939 obţine brevetul de adjutant pilot. La 17 Septembrie 1939 intra in serviciu activ ca pilot de război în Flotila 3 de Aviaţie, iar la 1 martie 1940 face un curs la “Şcoala de Bimotoare”. La 1 Iulie 1940 este concentrat ca pilot de război pe avioane bimotoare de tip Heinkel 111 unde îl găsim în 1941 la Flotila 1 Bombardiere.

In perioada Iulie 1940 – Septembrie 1941 efectuează 31 de misiuni pe frontul de Est. Ultima sa misiune este la 21 Septembrie 1941 are ca obiectiv gara  Odesa spre care se îndreapta o formatie de nouă avioane de tip He-111H3. Bimotorul Heinkel nr. 17 pilotat de Livovschi este atins de tirul artileriei antiaeriene si se prăbuşeşte in lacul Ialpug din Sudul Basarabiei . In echipajul Esc 78/Gr.5 Bomb. se afla adj.stag.r.pil. Aurel Livovski (sic)+ adj.sef.obs. Florea Truică+ smstr. Petre Dăbuleanu+ serg.mitr. Nic. Avramescu+ cap.mitr. Petre Iliescu+ fără nici un supravieţuitor.

V. Niţu (comunicare personală, Septembrie 2002) remarca următoarele:

“Deci a fost în Grupul 5 Bombardament, unitate de elită a aviaţiei române. Ţin minte că atunci când am fost la cdor. Dan Stoian el mi-a arătat niste poze pentru noua carte printre care erau şi unele cu un He-111 care îl pescuiau dintr-un lac. E foarte posibil să fi fost chiar acest avion. Era şi o poza mai urâtă cu capul unui membru al echipajului, care fusese decapitat cand s-au prăbuşit.”

Corpul neînsufleţit este recuperat din lacul Ialpug,  Livovschi fiind mai întâi adus în satul Vlădiceni, judeţul Ismail, iar apoi fratele sau Col. (Rez) farmacist Vicenţiu Livovschi din Buzău îl îngroapă la cimitirul din satul Cuza Vodă, judeţul Cahul unde tatăl şi bunicul au fost preoţi.

La 4 Noiembrie 1941 Aurelian Livoschi, din Aeronautica Regală Română, (Esc.78/Gr. 5 bomb.) mort la datorie în vârstă de 39 de ani, primeste post-mortem, prin decret Regal semnat de M.S. Regele Mihai I, Crucea de aur, Ordinul “Virtutea Aeronautică de Război cu spade (Brevet nr 387 IDN Nr 3037).

” pentru a fi complectat 31 de misiuni de război în condiţii foarte dificile”

Aurelian (Rică) Livovschi este mentionat in cartea de memorii a lui Grigore Olimp Ioan, sub titlul  “Noi dela Bombardament” aparuta la Editura OFAR din Bucuresti (vezi fotografia, la manşa avionului Heinkel) precum şi în cartea de memorii al colegului de grup  Capitanului Ion Profir care evocă într-un paragraf:

“Adj. Livovschi avea un corb, botezat Antonică. Acesta obişnuia să stea mai tot timpul pe avionul lui sau în faţa cortului de campanie. După ce acesta nu s-a mai întors din misiune, Antonică a dispărut şi el.”

Livovschi_Aurel_001-B

[schiţă biografică comunicată de Dr Constantin Roman, ianuarie 2010 si scrisa initial pentru “Dictionarul Aviatorilor Romani”]

http://www.aviatori.ro/dict_pers.php?sel=L

NOTA: pentru a vedea biografiile altor piloti Romani vizitati site-ul;

http://www.aviatori.ro

Comments Off on Pilot Erou Aurelian Livovschi (1902 – 1941), Crucea de Aur, Virtutea Aeronautica de RazboiTags:··········

Poetry in Translation (LXXII): – Horia VINTILA, “Dedication”

December 17th, 2009 · Diaspora, PEOPLE, Poetry, Reviews, Translations

Vintila HORIA (1915, Romania-1992, Spain)

Vintila HORIA (1915, Romania-1992, Spain)

Vintila HORIA (1915, Romania – 1992, Spain)

(Poet, Novelist  Diplomat, WWII concentration camp Detainee, Exile, Academic, Winner of the  1960 Goncourt Literary Prize)

Écrivain français d’origine roumaine (Segarcea, Roumanie, 1915 — Madrid, 1992).  Son œuvre en langue roumaine ainsi que ses écrits en français, Journal d’un paysan du Danube (1966) ou Persécutez Boèce (1987), entre autres, sont marqués par le thème de l’exil auquel il a été lui-même confronté durant presque toute sa vie pour son opposition au régime communiste et son anti-soviétisme. Une campagne politique acèrbe menée par les milieux communistes en France, inspirés par les services secrets Roumains le contraignit à refuser en 1960 le prix Goncourt pour son roman Dieu est né en exil.

DEDICATION (Horia Vintila)

Through streets of Babylon I look confused

For Thee my Lord to come in your pursuit

My voice is hoarse and broken like a lute

Which lost its soul for being over used.

For Thee, my Lord, I search in vain the mornings

At crossroads laden with the traffic warnings

My restless body tired without reason

Through hints of winter and of barren season.

You see, my Lord? To cope I do not seem

As you elude me through this tangled maize

Give me a sign to dedicate in praise

My heavy pen, my poem and my dream.

Do steel my voice and make the strings resound

My  forehead with Thy gentle hands surround

To place me on the whiteness of the page

And live again Thy spirit as a sage.

Rendered in English by Constantin ROMAN

(all rights reserved, 2009)

http://www.youtube.com/watch?v=n7gLVe1p94k&feature=related

Inchinare   (Horia VINTILA)

Prin targuri, Doamne, sufletul mi-alunec
Si printre oameni in zadar Te caut.
Mi-e glasul rupt si ragusit: un flaut
Cu sufletul rapus de prea mult cantec.

Te-astept in dimineti intunecate,
Prin zgomotul rascrucilor umblate
Si-am obosit de cand Te caut Doamne,
Prin zvon de ierni si prin uscate toamne.

Nu vezi? Sunt singur si prea greu mi-e scrisul
De-a nu Te fi-ntalnit pe nici o cale.
Da-mi semn sa-nchin Minunatiile Tale,
Condeiul greu, poemele si visul.

Fa-mi glasul drept si coardele sonore,
Cuprinde-mi fruntea-n maini de aurore
Si lasa-ma pe albul unei pagini
Sa ma culeg sfios dintre paragini.

NOTE: The English version of this poem is to be found in the forthcoming  Anthology of Romanian Poetry in Translation:

Traducerea in Engleza face parte din Antologia intitulata “Poeme Razlete – Random Poems”, de Constantin ROMAN, editata de “Centre for Romanian Studies (London)”

“Poeme Razlete” – “Random Poems” by Constantin ROMAN, edited by the Centre for Romanian Studies (London)

http://www.youtube.com/watch?v=n7gLVe1p94k&feature=related

→ 1 CommentTags:········

Constantin NOICA (1909-1987) – Centenar (Isabela Vasiliu-Scraba)

December 13th, 2009 · OPINION, PEOPLE

Constantin NOICA (1909-1987)

Constantin NOICA (1909-1987)

Centenar Noica (1909- 4 dec.1987)

Autor: Isabela Vasiliu-Scraba

Sfârşitul lui Constantin Noica şi sfârşitul comunismului

Motto:

“Comuniştii s-au aşezat prea aproape de oameni; s-au instalat în cămara lor de alimente, în culcuşul lor, în sertarele lor [cu manuscrise], pe cât posibil chiar în conştiinţele lor, încât indispun prin simpla lor voce, cu simplul lor ziar ” (Noica, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, 1990, p. 15)

Fascinat de imensa generozitate a lui Noica  “faţă de oameni, de ideologii, de naufragii”, Mircea Eliade admira îndrăzneala prietenului său  – aflat în domiciliu forţat – de a se rosti “peste sisteme şi istorii”, deşi ocupantul sovietic al României ciuntite de Basarabia şi Bucovina de Nord îl plasase pe filozof în marginea societăţii, interzicându-i cariera de profesor universitar pentru care avea pregătirea necesară. Sub pretextul comentării lui Faust de Goethe, Noica interpreta în anii cincizeci cultura europeană din secolul XX evidenţiind declinul spiritual al unei lumi care se lipseşte de spontaneitatea creatoare, înlocuită de scrisul la comandă, o lume în care natura este pustiită şi degradată printr-o “orăşenizare forţată”.

Total izolat de colegii de breaslă scritoricească, lui Noica îi erau interzise până şi vizitele la prietenii din Bucureşti cu care, pe furiş, mai făcea schimburi de opinii literare. După lista de lucrări (v. Modelul Noica, 2009, p. 506-507) pe care a alcătuit-o  în anii de interdicţie de semnătură, filozoful avea gata de publicare cinci cărţi, dintre care Anti-Goethe în două volume tratând despre “grandoarea şi mizeria omului fără filozofie” (Despărţirea de Goethe, 1976, p.8). Pentru a masca adevăratul sens al titlului, Noica scrie că în volum se ocupă de limitele triumfului omului modern, şi că “în felul cum ne despărţim de oameni dovedim cât de mult îi îndrăgim” (1976, p. 7). In 1972 Securitatea i-a restituit celui întemniţat şase ani fără vină o parte din manuscrisul Anti-Goethe, care a stat la baza volumului Despărţirea de Goethe. La câţiva ani după căderea comunismului, i-au mai fost restituite (soţiei lui Noica, în 1994)  două capitole din manuscrisul Anti-Goethe confiscat la arestarea din 1958. Acestea au fost incluse în ediţia a II-a. După îngrijitorul celei de-a doua ediţii din 2000 s-ar putea ca prin “cotloanele S.R.I. –ului” să mai fie file din manuscrisul acestei scrieri noiciene publicată după un sfert de veac de la redactarea ei.

La sărbătorirea clandestină a lui Goethe a participat în 1949 şi Alice Voinescu, printr-o conferinţă în cerc restrâns, fiindcă în învăţământul superior nu mai avea voie să predea. In locul profesoarei cu doctoratul la Sorbona studenţii aveau parte de prelegerile propagandistului comunist Marcel Breslaşu/Bresliska care practicase advocatura şi din 1948 devenise director în Ministerul Artelor şi Informaţiilor, apoi profesor şi rector al Institutului de Artă (v. Marian Popa, Istoria literaturii române…, Fundaţia Luceafărul, Bucureşti, 2001, vol. I, p.1073).

Anti-Goethe, sau despărţirea de lumea presimţită si descrisă de Goethe prin Faust II, era la Constantin Noica o distanţare de lumea spectrală a utopiilor devenite realitate. “Cu posibilul gol al banului fără acoperire” imaginea irealităţii avea la început aspect oarecum jucăuş. Dar cu ideea de reproducere a umanităţii în eprubetă, previziunea viitorului devine sumbră. In partea a doua din Faust, după o cununie de scurtă durată a idealului grec cu spiritul modern, urmează războiul cu mijloace diabolice, apoi politica ilustrată de isteria raţiunii ordonatoare şi planificatoare care se izbeşte de rezistenţa unor bătrânei ascultând cu evlavie sunetul clopotelor unei biserici până să fie raşi de pe suprafaţa pământului cu casa, cu gradina si cu mica lor biserică. Dacă “realizarea posibilului gol” într-o lume fără oameni adevăraţi rămâne mefistofelică, nedesprinsă de iniţiatorul şi realizatorul ei, lumea a cărei caricatură a fost anticipată de Goethe “cu repulsie” (Noica, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, 1990, p. 34-35), ar fi tocmai lumea diabolică a secolului XX adeverită de oameni.

Iată toate volumele pe care Noica n-a putut să le publice din 1944 până în 1956: Lysis sau despre înţelesul grec al filozofiei; Fire şi fiinţă. Introducere la o filozofie sistematică; Anti-Goethe (2 vol.); Devenirea întru fiinţă. Încercare de filozofie sistematică; Povestiri din Hegel (care avea să fie publicată la Paris în 1962, când Noica era în temniţă şi Mircea Eliade încerca să-l ajute, cum va face în 1979 la a treia arestare a preotului Calciu).

De dincolo de Cortina de fier, Eliade mărturisea în aceeaşi scrisoare din 1957-1958 că în optimismul lui Noica găsise o notă comună între ei, dincolo de destinele lor individuale atât de diferite. Corespondenţa cu Mircea Eliade era aşteptată cu nerăbdare nu numai de Constantin Noica aflat la Câmpulung după o scurtă arestare (v. rev. Origini, nr. 9-10/2009, Supliment Noica, p. XV), ci şi de cei care-i îngroşau Dosarul de urmărire opertativă, scrisorile trimise şi primite fiind parcurse negreşit de mercenarii ocupantului sovietic care-l considerau pe Noica un “duşman al poporului”. Tot aceştia se pare că au fost primii cititori ai volumului Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, pe care Noica (probabil după moartea lui Eliade) l-ar fi vrut publicat la Londra şi nu confiscat în  cursul anului 1987 de Securitate, cum trebuie să se fi întâmplat în realitate.

Anul confiscării poate fi dedus din cuprinsul volumului în care apar idei ce se regăsesc în articolele publicate la acea vreme. De pildă, în manuscrisul expediat de Noica şi interceptat de Securitate apare ideea că politicienii vor “mai binele” crezând cu asta că vor binele: “mizeria lumii moderne e o chestiune de gramatică: oamenii confundă comparativul cu pozitivul, ba chiar nu se mai gândesc la pozitiv. Americanii nu se gândesc nici măcar la comparativ, ci de-a dreptul la superlativ, la foarte bine” (C. Noica, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru , 1990, p.16). Or, tot chestiuni de gramatică tratase şi în articolele Cultura europeană în ipostaza substantivului (România literară, februarie 1987), Adjectivul, epitetele şi Renaşterea (România literară, martie 1987), Gradul zero al adjectivului şi Leonardo da Vinci (România literară, aprilie 1997) şi Cum arată cultura europeană în ipostaza adverbului (România literară, mai 1987, nr.20 şi iunie 1987, nr.24). Aceste articole au constituit capitole ale ultimei sale cărţi De dignitate Europae pe care a început să le publice în 1986 (v. Modelul cultural european, partea I-a,  în România literară, 19 iunie 1986, nr.25) dar care a apărut doar post-mortem (în 1988 la Editura Kriterion în traducerea lui G. Scherg si abia în 1993 în româneşte).

La sfârsitul memoriilor sale Noica a trecut anul 1965, ceea ce nu era de natură să-l împiedice să mai completeze volumul. Fiindcă unele pagini din manuscrisul care cuprinde amintiri din vremea detenţiei (1958-1964) prea seamănă cu cele concepute prin 1986-1987 când era preocupat de Europa care “a fost şi poate fi sarea pământului” (oct. 1985, în vol. C-tin Noica, Istoricitate şi eternitate, 1989, p.257 şi Isabela Vasiliu-Scraba, Noica despre viitorul culturii europene, în Dacia Literară, Anul XX, nr. 85 aprilie 2009, p. 16-17).

După citirea manuscrisului Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru , Securitatea l-a întrebat probabil pe Constantin Noica de ce a ţinut să scrie împotriva poporului român că atât deţinuţii politici torturaţi în închisori cât şi  comuniştii  ar fi  “victime ale timpului lor” (p18). Desigur trebuie să-l fi chestionat şi cum de a îndrăznit să încerce a scoate pe ascuns din ţară materiale denigratoare. Discuţia dintre un fost deţinut politic urmărit, hărţuit  şi solicitat de Securitatea la discuţii periodice după eliberatea sa din 1964 s-ar fi putut întâmpla să nu fi fost dintre cele mai politicoase, mai ales că miza invitării în ţară a lui Eliade căzuse, iar Noica era singur în vila sa de la Păltiniş.

In toamna anului 1987 singurătatea lui Noica era destul de completă. Prietenul său, fostul deţinut politic Octavian Nicolae fusese îndepărtat din Păltiniş: “au trecut lunile octombrie şi noiembrie şi singurele legături pe care le mai aveam cu domnul Noica erau scrisorile şi din cînd în când un telefon” (Octavian Nicolae, în vol. Modelul Noica, 2009, p.426). Doar în camera de alături fusese plasată vânzătoarea de la chioşcul de cărţi din Păltiniş, tov. Norica Becheş care “l-a supraveghiat pe filozof cu îndrumare de la Securitate” (v. I. Filipciuc, Centenar Noica, Păltiniş, 25 iulie 2009, în rev. Origini, nr. 9-10/2009, Supliment Noica, p.II).

Lectura manuscrisului pe care Noica a făcut imprudenţa să vrea să-l publice în Occident a determinat probabil şi inexplicabila amânare a operaţiei după fracturarea colului femural în dimineaţa zilei de miercuri 25 noiembrie 1987. Motivul amânării a fost derizoriu, în condiţiile în care filozoful, deşi slab, “se controla medical şi rezultatele erau în general bune” (v. Modelul Noica, 2009, p. 146.) pentru cei 78 de ani ai săi.  Doctoriţa Eleonora Emilia Cioran  (cumnata lui Emil Cioran) l-a vizitat pe Noica la Spital şi a spus într-un interviu că optimismul lui Noica o determinase să creadă că filozoful spera să se vindece, fiind nedumerit de amânarea operaţiei. In interviul luat de Ana Sîrghie, doctoriţa a adăugat că, spre surprinderea ei, a constatat pe corpul bolnavului nişte edeme generalizate, la mâini, abdomen şi picioare, vânătăi mult prea extinse pentru a  se putea explica prin şocul căderii care a dus la fractură (Dr. Eleonora Emilia Cioran, în vol. Modelul Noica, 2009, p. 147).

In manuscrisul amintirilor din temniţă interceptat şi confiscat de Securitate când Noica a încercat să-l trimită fostei sale soţii din Anglia, filozoful îşi pusese problema “ce au să facă în viaţă păzitorii şi administratorii doctrinei comuniste când se va termina cu mascarada comunismului” (Noica, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1990, p.20). Pe parcursul celor douăzeci de ani de post-comunism s-a putut constata reapariţia dorinţei politice de a schimonosi adevărul. Nici încercarea comuniştilor de a “desfiinţa omul ca fiinţă morală” n-a fost cu totul abandonată, ideologii reciclaţi în holocaustologi obligându-i pe români “să recunoască exact ce vor ei (…) cu expresiile lor şablon” (C. Noica, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, p.19). Cum bine s-a văzut, corul de reciclaţi a repus în circulaţie –ca în anii de început ai ocupaţiei comuniste a ţării – neadevărurile inventate de acuzatorii lui Noica şi Eliade care i-au transformat atunci, din vârfuri ale spiritualităţii româneşti, în deţinuţi politici (Mircea Eliade fiind condamnat în lipsă).

→ 4 CommentsTags:···

Sfidarea Idiocratiei (I) – Memorii din Romania si Anglia

December 3rd, 2009 · Books, Diaspora, quotations, Reviews

CRITERII DE DISCRIMINARE (fragmente):

cover_1_2 (…)

Prima tentativa de a obtine un pasaport a fost la varsta de 14 ani, la eliberarea primului meu buletin de identitate, cand am crezut ca in mod automat sunt indreptatit sa obtin si pasaport. Pentru ca aveam niste strabuni cehi,  eram nerabdator sa descopar familia indepartata din Cehoslovacia.

M-am dus la sediul central al Militiei Capitalei de pe Calea Victoriei si m-am trezit intr-o incapere cu o multime de oameni in varsta cu fete deprimate, dorind sa emigreze in Israel sau America: fiind asa tanar am atras imediat atentia ofiterului de serviciu, care m-a intrebat ce cautam acolo. Am spus ca doream un pasaport sa calatoresc la Praga.

“Mergi  de unul singur?”

Pentru a da o greutate mai mare cererii mele, I-am spus ca mergeam insotit de tatal meu, cu toate ca el habar nu avea de initiativa mea.

“Bine, atunci roaga-l pe  tatal tau sa vina el aici.”

Aceasta se intampla in 1955, iar eu eram inca un adolescent si aveam impresia ca lumea se prabusea in jurul meu. M-am intors acasa napadit de ganduri sumbre.

(…)

Situatia politica si sociala din Europa Centrala si de Est nu avea sa se imbunatateasca. Cu toate ca dupa moartea lui Stalin, in 1953, o oarecare destindere a avut loc, perioada in care membrii comitetului central al Partidului comunist care erau in guvern si care fusesera ‘educati’ la Moscova au fost indepartati – toate nume de trista amintire pentru istoria noastra – Teohari Georgescu, Vasile Luca si mai ales Ana Pauker, aceasta Dolores Ibaruri a suferintelor romanesti. Destinderea politica a fost de scurta durata, datorita revolutiei din Ungaria, din 1956, care a cauzat o recrudescenta impotriva intelectualilor si a “ramasitelor burghezo-mosieresti”.  Bine inteles, ma identificasem si eu cu aceasta “ramasita” arheologica. Pentru o clipa, cand Ungurii s-au rasculat impotriva cizmei sovietice si a ‘uneltelor’ ei comuniste (pentru a folosi jargonul marxist), am sperat ca vom fi si noi eliberati de aceasta oprimare, asa ca am lasat-o mai usor cu studiul limbii ruse care era obligatorie si aproape ca am repetat clasa a opta. De altfel nu aveam note bune decat la subiectele ale caror profesori imi placeau, iar fizica si geologia nu figurau pe aceasta lista. Geologia era predata de o activista de partid, care politiza orele, intr-un limbaj de lemn. Ea ne-a dezvaluit, literalmente, cum

“capitalisti au exploatat zacamintele de petrol atat de repede incat nu le-au dat posibilitatea sa se regenereze…”

“Cand?” am intrebat eu – “in timpul vietii noastre?”

Nu cred ca intelesese ironia, caci altfel asi fi fost disciplinat. La varsta de 15 ani, cand devenisem critic asupra tuturor valorilor si in special al preceptelor comuniste nu puteam sa iau in serios geologia predata de o activista semidocta. La examenul de baccalaureat (sau de ‘maturitate”, cum se chema atunci) am trecut geologia la limita. Nici nu ma interesa, pentru ca, inca de la varsta de sapte ani, aveam ideia precisa de a deveni arhitect, pentru care, consideram eu, geologia nu avea pondere. Revolutia Ungara din 1956 avea sa aiba un efect negativ asupra selectiei candidatilor dela Scoala de Arhitectura, care a inceput sa aplice strict criteriile bazate pe origina sociala: in anii ’50 se mai vorbea de origine “nesanatoasa”, dar pe la sfarsitul anilor ’60, cum “construirea socialismului facuse progrese simtitoare” acum categorisirea era doar in trei clase sociale din care doar doua erau recunoscute ca atare, a treia fiind doar o “patura” – clasele muncitoare, clasa taranimii si patura intelectuala. Orisi cum fusesem “promovat” fara sa-mi schimb pedigriul, dela “ramasita”, la “clasa de origine nesanatoasa”, iar acum de-a dreptul “patura” pentru ca tatal meu, lucrand cu creierul, mai degraba decat cu muschii, era, deci, un intelectual (citeste ‘patura’). Bine, bine, dar din aceiasi categorie faceau parte si copiii grangurilor din Partidul Comunist, care tot “patura” se voiau, dupa ce se cocotasera in copacul nomenklaturistilor, ca scroafa din poveste. Ori, din cele 60 de locuri dela Scoala de Arhitectura, 20 % alocate pentru saraca “patura” reprezentau doar 12 locuri, pentru care concurenta era atroce, cu sute de candidati din toata tara. Examenele de desen artistic si desen tehnic erau eliminatorii pentru faza a doua cu examenele de fizica si matematica. Nota la desen era definita si de criterii politice bazate pe origina sociala, cu o pondere in functie de apartenenta la partid a parintilor, proprietatile nationalizate si altele, care nu imi mmareau deloc sansele, ba dimpotriva. Ca sa echilibrez acest dezavantaj, luam lectii particulare de fizica si matematica in timpul saptamanii si cinci ore de desen, in fiecare duminica cu un lector de la Arhitectura – Bogdan Gheorghiu. Totul a fost in zadar, caci nu aveam prin definitie nici o sansa realista de a trece de proba eliminatoare la desen, care fiind subiectiva, putea fi manipulata in functie de prejudiciile politice ale exeminatorilor si nu pe criterii obiective. Pentru tatal meu situatia era clara si atunci a inisistat sa accept realitatea, ori cat de dureroasa ar fi fost ea si sa ma indrept spre o cariera stiintifica; aici cel putin rezultatele examenelor la Fizica si Matematica erau inechivoce si nu puteau fi interpretate in functie de criterii politice, desi si aici se dadea la sfarsit  si o nota pentru originea sociala in functie de criteriile bine definite: daca parintii erau sau nu in partidul comunist sau daca facusera parte din partidele dinainte de razboi, daca aveai rude in inchisorile politice, sau case si pamanturi nationalizate, sau rude in occident…

Era ironic sa ma gandesc ca desi la baccalaureat aveam rezultate slabe la fizica si geologie, in anul urmator aveam sa ma prepar pentru examenul de admitere la sectia de Geofizica, a Facultati de Geoogie, din Institutului de Petrol si Gaze din Bucuresti. Aici erau mai putini candidati ca la Arhitectura, doar 5,5 pe un loc, dar cum solutiile equatiilor erau unice, am putut demonstra cunostiintele mele la Fizica si Matematica. Tatal meu a rasuflat usurat sa ma vada admis la intrare in facultate, intr-o perioada in care educatia devenise un simbol al supravietuirii, intr-o situatie in care familia pierduse toate economiile si investitiile. Mai mult decat atata, in familia noastra, ca si in toate familiile de intelectuali din Europa Centrala si de Rasarit, educatia devenise un simbol al rezistentei anticomuniste  si asa am ajuns  sa fiu  Geofizician.

————————————————————–

DriftCover Fragmente din “Sfidarea idiocreatiei – Memorii din Romania si Anglia” de Constantin ROMAN,

http://www.constantinroman.com/continentaldrift/romaneste/forward.html

initial publicata in Engleza de catre Institute of Physics (Bristol & Philadelphia) sub titlul:

“Continental Drift – Colliding Continents, Converging Cultures”

http://www.constantinroman.com/continentaldrift/

Comments Off on Sfidarea Idiocratiei (I) – Memorii din Romania si AngliaTags:·····

Cambridge Memoir (II) – Peterhouse

December 3rd, 2009 · Books, Diaspora, PEOPLE, quotations, Uncategorized

Cambridge Memoir (II) – Peterhouse

17. Lord Dewar’s rescue

James Dewar No sooner that I accepted, with great glee, my Presidency of the Peterhouse Grad. Soc. the style of leadership had to change. New blood was needed to inject some tonus in the proceedings and I was determined to encourage more social contacts amongst its members, by creating  more diverse and interesting venues. As much as I would have liked to, I could not easily ask the College Housekeeper to change curtains or fitted carpets, or indeed the furniture.  I decided instead, in close consultation with James Thring, a student in architecture, to create  a bar area with a kitchenette, hidden behind a wooden screen. A new notice board was installed and the room was extended to the East to include an adjoining space and in the process we discovered an exciting  15th century Gothic  archway, hidden in the masonry. This was opened and preserved, enhancing the character of the room.

Still , I felt that the room lacked warmth and could do  with some period paintings. Rumor had it that there were some College paintings “hidden away” and I was determined to inspect and see if any might be available for our enjoyment, to cover the barren walls of the GCR.

I wrote to Professor Clark an  Archaeologist, who was in charge of the paintings held in storage.  I did not expect to find any long-lost Rubens, as I had no illusions that the best paintings the College had were actually hanging either in Hall,  in the Master’s Lodge, or the Fellows’ rooms. Still, it was worth trying.

Graeme Clark took me to the  William Stone building and there, in its dry cellars, were piled a series of oil paintings, which I felt were unfashionable, unloved and forgotten. I chose two  portraits – one of them was a Victorian oil of the Archbishop of York.  Poor fellow, he had collected a lot of dust and he deserved to be resurrected – he had a cheerful well painted face, quite a distinguished little painting, which should bring some style to our room.

Far more exciting, amongst the paintings in storage, was though the second sitter – Sir James Dewar, Fellow of Peterhouse, Fullerian Professor at the Royal Institution, in London  and Jacksonian Professor at Cambridge.  He taught at Cambridge since 1875 and was responsible for a series of inventions, one of which involved obtaining liquid oxygen and hydrogen. The  double-walled vacuum flask,  represented in this canvass and named after him, was used in all Chemistry laboratories round the world. This is the ubiquitous “thermos” flask, more politely known as the “Dewar flask”. The painting had  an uncanny resemblance with my grandfather’s Victorian photograph, in his Apothecary Lab in Buzãu and I took to it immediately.

In Romanian  textbooks Dewar was revered as a world scientist and I was shocked to find him relegated, by some unseen  if silent “Cultural Revolution”, to a corner of a College cellar. True, Dewar had not endeared himself in Cambridge, where he indulged in severe bullying of his staff: neither did he form a “school” around himself, although his early experiments in low temperature Physics (the liquefaction of hydrogen, in 1898), preceded by a good generation work done by Rutherford’s pupils on the liquefaction of helium, which he tried but did not succeed. To this Continental scientist, Dewar was an icon and his abandonment to a college repository, was an unmitigated piece of iconoclasm.

Sir William Quiller Orchardson, RA (1832-1910), who painted this portrait, was better known for his painting, “Napoleon on Board  the Bellerophon”, hanging in the Tate Gallery and other works in the “Uffici” of Florence. Dewar’s portrait was an important work, which  was probably commissioned soon after the scientist was knighted in 1904.  The style of the brush prefigured the  Edwardian taste and the chromatics of the portrait was characteristic of Orchardson’s muted colors, of predominant yellow and browns.  I felt a sense of urgency in rescuing  Dewar’s rubicund face straight away and bring it to light.  Today it still hangs  in its rightful place, amongst research students, in the GCR, at Peterhouse

Comments Off on Cambridge Memoir (II) – PeterhouseTags:·······