Centre for Romanian Studies

Centre for Romanian Studies header image 1

Poetry in Translation (LXXVIII): Philip Larkin (1922-1985) – “Heads in the Women’s Ward” (Azil)

October 2nd, 2010 · PEOPLE, Poetry, Translations

Philip LARKIN (1922-1985), widely regarded as one of the great English poets of the latter half of the twentieth century (Photo courtesy Simon K.)

Philip LARKIN (1922-1985)

Philip Arthur Larkin, CH, CBE, FRSL (9 August 1922 – 2 December 1985) is widely regarded as one of the great English poets of the latter half of the twentieth century. After graduating from Oxford in 1943 with a degree in English language and literature, Larkin became a librarian at the  University of Hull. During this seminal period of  over thirty years  he produced the greater part of his published work and edited the Oxford Book of Twentieth-Century English Verse (1973). He was offered, but declined, the position of Poet Laureate in 1984, following the death of John Betjeman. His poems are marked by what Andrew Motion calls:

a very English, glum accuracy about emotions, places, and relationships,

and what Donald Davie described as:

lowered sights and diminished expectations.

Eric Homberger called him:

the saddest heart in the post-war supermarket

Larkin himself said that for him:

deprivation was what daffodils were for Wordsworth.

Influenced by  W.H. Auden, W.B.Yeats and Thomas Hardy,  his poems are highly-structured but flexible verse forms. They were described by Jean Hartley, the ex-wife of Larkin’s publisher George Hartley (The Marvell Press), as a

piquant mixture of lyricism and discontent,

Larkin’s public persona was that of the no-nonsense, solitary Englishman who disliked fame and had no patience for the trappings of the public literary life. (Source: Wikipedia)

————————————————-

NOTA BIOGRAFICA:

Philip Arthur LARKIN (1922-1985) este considerat drept unul dintre cei mai mari poeti Englezi din a doua jumatate a secolului XX.

Dupa terminarea studiilor facute la Oxford, el a ocupat, timp de peste treizeci de ani, functia de bibliotecar al Universitatii din Hull, perioada in care a publicat majoritatea volumelor sale de poezii.

Dupa moartea lui Betjeman, in 1983, desi i s-a oferit sa fie ales Poet Laureat, Larkin a refuzat aceasta prestigioasa functie.

Influentat de Auden, Yeats si Thomas Hardy, Larkin are reputatia unui poet pessimist, considerat un

“Englez solitar, cu o pronuntata aversiune  fata de onorurile desarte ale cabalei literare”.

AZIL

*

Un cap cu ochii tintuiti

Pe-o perna sade devalmas,

*

Cu parul alb si ravasit

Si vene negre pe grumaz .

*

Un glas vorbeste-n barba alba

Cu oameni care nu mai sunt,

*

Aceiasi ce cu ani in urma

Radeau cu pruncul nou-nascut.

*

Rasul e tanar –  timpul  fugi

Delirul mortii e tot ce stii.

(Versiune in limba Romana de Constantin ROMAN, Londra, Octombire 2010, Copyright, all rights reserved)

Heads in the Women’s Ward (1972)

On pillow after pillow lies
The wild white hair and staring eyes;

Jaws stand open; necks are stretched
With every tendon sharply sketched;

A bearded mouth talks silently
To someone no one else can see.

Sixty years ago they smiled
At lover, husband, first-born child.

Smiles are for youth. For old age come
Death’s terror and delirium.


→ 2 CommentsTags:············

Poetry in Translation (LXXVII): W.B. Yeats (1865-1939) – “Cloths of Heaven” (Manta Celesta:

October 1st, 2010 · PEOPLE, Poetry, Translations

William Butler YEATS (1865-1939) Anglo-irish poet, Nobel Prize for Literature

William Butler Yeats (1865–1939)

CLOTHS OF HEAVEN

HAD I the heavens’ embroidered cloths,
Enwrought with golden and silver light,
The blue and the dim and the dark cloths
Of night and light and the half light,
I would spread the cloths under your feet:
But I, being poor, have only my dreams;
I have spread my dreams under your feet;
Tread softly because you tread on my dreams.

W.B. Yeats  (1865–1939)

Poet Irlandez, Premiul Nobel pentru Literatura

MANTA CELESTA

Manta celesta de as fi avut

Cu flori de aur si  margarint,

Pe-a noptii straie, de-azur cernut,

In umbre diafane de argint,

Sub pasii tai de mult le-as fi  tinut.

Dar fiind sarac, doar vise de pripas

Mai pot s-astern pe drum, in calea-ti lunga:

Ai grije, cand pasesti, sa nu se franga,

Caci este totul ce mai mi-a ramas!

(Versiune in limba Romana – Constaantin ROMAN, Londra, Copyright 2010, All rights reserved)

→ 1 CommentTags:·················

Poetry (LXXVI): “Bocet din Gorj”- culegere de Constantin BRAILOIU

September 30th, 2010 · Diaspora, PEOPLE, Poetry

Interior Orthodox Vilage Church _ Gorj County, Romania

« ALE MORTULUI »  (Gorj)  culegere de Constantin  Brâiloiu *

(BOCET transcris de Petru Comarnescu** si Mircea Milcovitch***)

I

Zorilor, zorilor, / Voi surorilor, / Voi sà nu pripiti, / Sà ne nàvàliti, / Pînâ si-o gàti, / Dalbul de pribeag, / Un cuptor de pîine, / Altul de màlai, / Nouà buti de vin, / Nouâ de rachiu, / Si-o vacuta grasà, / Din ciread-aleasà, / Sà-i fie de masà. /

II

Zorilor, zorilor, / Voi surorilor, / Voi sà nu pripiti, / Sà ne nàvàliti, / Pînâ si-o gàti, / Dalbul de pribeag, / Turtità de cearà, / Fie-i de vedealà, / Vàlusel de pînzà, / Altul de peskire, / Fie-i de gâtire. / Zorilor, zorilor, / Voi surorilor, / Voi sà nu pripiti, / Sà ne nàvàliti, / Pînâ si-o gàti, / Dalbul de pribeag, / Un car càràtor, / Doi boi tràgàtori, / Cà e càlàtor, / Dintr-o lume-ntr-alta, / Dintr-o tarà-ntr-alta, / Din tara cu dor, / In cea fàrà dor, / Din tara cu milà, / În cea fàrà milà, /

III

Zorilor, zorilor, / Voi surorilor, / Voi sà nu pripiti, / Sà ne nàvàliti, / Pînâ si-o gàti, / Dalbul de pribeag, / Nouà ràvàsele, / Arse-n cornurele, / Ca sà le trimeatà, / Pe la nemurele, / Sà vinâ si ele, / Sà vadà ce jele. /

IV

Bradule, bradule, / Cin’ ti-a poruncit, / De mi-ai coborît, / De la loc pietros, / La loc mlàstinos, / De la loc cu piatrà, / Aicea la apà ? / Mi’ mi-a poruncit, / Cine-a pribegit, / Cà i-am trebuit, / Vara de umbrit, / Iarna de scutit. / La mine-a mînat, / Doi voinici din sat, / Cu pàrul làsat, / Cu capul legat, / Cu rouà pe fatà, / Cu ceata pe brate, / Cu berde la brîu, / Cu colaci de grîu, / Cu securi pe mînà, / Merinde de o lunà, / Eu dacà stiam, / Nu mai ràsàream; / Eu de-as fi stiut, / N-as mai fi crescut. /

V

Si ei au plecat, / Din vàrsat de zori, / De la cîntâtori, / Si ei au umblat, / Vàile cu fagii, / Si muntii cu brazii, / Pînâ m-au gàsit, / Bradul cel pocit, / Pe min’m-au ales, / Pe izvoare reci, / Pe ierburi întregi; / Pe cracà uscatà, / De moarte làsatà. / Ei cînd au venit, / Jos au hodinit, / Au îngenunchîat, / De-amîndoi genunchi / Si s’au închinat; /

Ancient altar screen (Iconostasis) in the wooden village church of Pojogeni, County GORJ, Romania

VI

Laràs-au sculat, / Cu securi-au dat, / Jos m-au doborît, / M-au pus la pàmînt, / Si ei cà m-au luat / Tot din munti în munti, / Prîn bràdui màrinti, / Tot din vài în vài, / Prin brazi màruntei, / Dar ei nu m-au luat, / Ca pe alte lemne, / Si ei cà m-au luat / Tot din vale-n vale, / Cu cetina-n vale, / Sà le fiu de jale; / Cu poale làsate, / A jale de moarte. / Eu dacà stiam, / Nu mai ràsàream ; /

VII

Eu de-as fi stiut, / N’as mai fi crescut. / Cînd m-au doborÎt / Pe min’ m-au mintit, / C-au zis cà m-or pune, / Zînà la fîntînà, / Càlàtori sà-mi vinâ; / Si-au zis cà m-or pune / Tàlpoaie de casà, / Sà mà sindileascà, / Cu sindrilà trasà / Dar ei câ m-au pus, / În mijloc de cimp, [1] / La cap de voinic, / Cîinii sâ-i aud, / A làtra pustiu, / Si-a urla mutiu, / Si sà mai aud, / Cocosii cîntînd, / Muieri mimàind, / Si preoti cetind; /

VIII

Ploia sà mà ploaie, / Cetina sà-mi moaie; / Vîntul sâ mà batà, / Cetina sà-mi cadà; / Ninsoarea sà ningà, / Cetina sà-mi frîngà, / Eu daca stiam, / Nu mai ràsàream; / Eu de-as fi stiut, / N-as mai fi crescut, / Ei cînd m-au tàiat, / Ei m-au îmbunat / Cà ei ma sàdesc, / Nu mà secuesc. / Si ei m-au mintit, / Cà m-au secuit, / Jos la ràdàcinà, / Cu fum de tàmîie; / Mai pe la mijloc, / Chitii de busuioc, / Tot milà si foc, / Sus la crîngurele, / Chiti de ochesele, / Tot milà si jale. / Eu dacà stiam, / Nu mai ràsàream. / Eu de-as fi stiut, / N’as mai fi crecut. /

IX

Ridicà, ridicà, / Gene la sprîncene, / Buze subtirele, / Sà gràesti cu ele, / Cearcà, dragà, cearcà, / Cearcà de gràeste, / De le multumeste, / La strin, la vecin, / Cui a fàcut bine / De-a venit la tine, / Cà ei si-au làsat / Hodina de noapte / Si lucrul de ziuà, / Eu nu pot, nu pot, / Nu pot sà gràesc, / Sà le multumesc, / Multumi-le-ar Domnul, / Cà eu nu li-s omul. /

X

Eri de dimineatà / Mi s-a pus o ceatà, / Ceatà la fereastrà, / Si-o corboaicà neagrà, / Pe sus învolbînd, / Din aripi plesnind, / Pe min’m-a plesnit, / Ochi a-mpànjenit, / Fata mi-a smolit, / Buze mi-a lipit. / Nu pot sà gràesc, / Sà le multumesc. / Multumi-le-ar Domnul, / Cà el mi-a dat somnul; / Multumi-le-ar Sfintul, / Cà el mi-a luat gîndul. /

Village cemetery, County Gorj, SW Romania

XI

Scoalà, Ioane, scoalà, / Cu ochii priveste, / Cu mîna primeste, / Cà noi am venit, / Cà am auzit, / Cà esti càlàtor, / Cu roua-n picioare, / Pe cea cale lungà, / Lungà, fàrà umbrà. / Si noi ne rugàm / Cu rugare mare, / Cu strigare tare, / Seama tu sà-ti iei, / Seama drumului, / Si sà nu-mi apuci, / Càtre mîna stîngà, / Cà-i calea nàtîngà, / Cu bivoli aratà, / Cu pini semànatà, / Si-s tot mese strînse, / Si cu fàclii stinse, /

XII

Dar tu sà-mi apuci / Câtre mîna dreaptà, / Cà-i calea curatà, / Cu boi albi aratà, / Cu grîu semànatà, / Si-s tot mese-ntinse / Si fàclii aprinse. / Nainte sà mergi, / Sà nu te sfiesti, / Dacà mi-ei vedea / Ràchità-npupitâ, / Nu est ràchità, / Ci e Maica sfîntà. / Nainte sà mergi, / Sà nu te sfiesti, / Dacà mi-ei vedea / Un pom înflorit, / Ci e Domnul sfînt. / Nainte sà mergi, / Sà nu te sfiesti, / Dacà-ai auzi / Cocosii cîntînd, / Nu-s cocosi cîntînd, / Ci-s îngeri strigînd. /

XIII

Nainte-I mergea / Si mi s-o fàcea / Tot un bîlciulet. / Si sà te opresti,/ Ca sà-mi tîrguiesti / Cu banul din mînà / Trei mahrame negre, / Trei sovoane noi / Si trei chiti de flori. / Si t-i-or mai iesi / Tot trei voinicei. / Mîna-n sîn sà bagi, / Mahrame sà tragi, / Sà le dàruiesti, / Vama sà plàtesti. / Si ti-or mai iesi / Tot trei nevestele./

XIV

Mîna-n sîn sa bagi, / Sovoane sà tragi, / Sà le dàruiesti, / Vama sà plàtesti. / Si ti-or mai iesi / Tot trei fete mari. / Mîna-n sîn sà bagi, / Chiti de flori sà tragi, / Sà le dàruiesti, / Vama sà plàtesti. / Seara v-nsera, / Gazdà n-ai avea / Si-ti va mai iesi / Vidra înainte, / Ca sà te spàimînte, / Sà nu te spàimînti, / De sorà s-o prinzi, / Cà vidra mai stie / Seama apelor / Si-a vadurilor, / Si ea mi te-a trece, / Ca sà nu te-nece, / Si mi tea purta, / La izvoare reci, / Sà te ràcoresti / Pe mîini pîna-n coate / De fiori de moarte. /

XV

Si-ti va mai iesi / Lupul înainte, / Ca sà te spàimînte. / Sà nu te spàimînti, / Frate bun sà-l prinzi, / Cà lupul mai stie /Seama codrilor / Si-a potecilor. / Si el te va scoate / La drumul de plai, / La un fecior de crai, / Sà te ducà-n rai, / C-acolo-i de trai; În dealul cu jocul, / C-acolo ti-e locul ; / ’n cîmpul cu bujorul, / C-acolo ti-e dorul. / Si-acolo la vale, / Este-o casà mare, / Cu feresti la soare, / Usa-n drumul mare, / Strasina rotatà, / Strînge lumea toatà, / Acolo cà este / Mahalaua noastrà, / Si-ti vor mai iesi, / Tineri si bàtrîni, / Tot cete de fete, / Pîlcuri de neveste. / Sà te uiti prin ei, / C-or fi si de-ai mei. /

XVI

Ei cînd te-or vedea, / Bine le-o pàrea / Si te-or întreba : / Datu-le-am ceva ? / Bine sà le spui, / Cà noi le-am trimes / Lumini din stupini / Si flori din gràdini ; / Si iar sà le spui, / Anume la toti, / Cà noi i-asteptàm / Tot la zile mari, / Ziua de Joimari, / Cu ulcele noi, / Cu stràchini cu lapte, / Si cu turte calde; / Cu pahare pline, / Cum le pare bine ; / Cu haine spàlate, / La soare uscate, / Cu lacrimi udate. /

XVII

Roagà-mi-te, roagà / De copiii tài, / Sà aibà ràbdare, / Sà nu plîngà tare, / C-acum nu-i pe dare, / Ci e pe ràbdare. / Cà de-ar fi pe dare, / Sotul tàu ar da / Plug cu patru boi / Cu plugar cu tot, / Doarà mi te-a scoate / De la neagra moarte ; / Dar nu e pe dare, ‘/ Ci e pe ràbdare. ‘/ Cà de-ar fi pe dare, / Sotul tàu ar da / Ciopàrel de miei, / Cu cioban cu tot / Si oile toate, / Doarà mi te-a scoate / De la neagra moarte ; /

XVIII

Dar nu e pe dare, / Ci e pe ràbdare. / La gurà de vale / Este-o ceartà mare. / Cine se certa ? / Soarele cu moartea. / Soarele zicea / Cà el e mai mare, / Cà el cînd ràsare, / El îmi încàlzeste / Cîte cîmpuri lungi, / Cîte vài adînci. / Moartea cà-mi zicea / Cà ea e mai mare / Cà ea mi se duce / Pe la bîlciuri mari / Si ea îsi alege / Voinici pe clipici. / Fete pe panglici; / Voinici tinerei / De care-i place ei; / Fete tinerele, / Sà plîngà cu jele. /

XIX

Scoalà, Ioane, scoalà, / Scoalà-te-n picioare, / Te uità la vale, / Vezi ce-a tàbàrît; / Un cal mohorît / Cu tolul cernit, / Cu scàri de argint. / Chinga-i poleità, / Seaua e boltità, / Frîu de màtasà, / Sà te ia de-acasà. / Sus, bradule, sus, / Sus de càtre-apus, / Cà la ràsàrit / Greu nour s-a pus. / Nu-i nour de vînt, / Ci e de pàmînt, / De tàrînà nouà, / Neatinsà de rouà, / Pe unde-a umblat, / Rea jale-a làsat; /

XX

Pe unde-a bàtut, / Rea jale-a fàcut. / Roagà-mi-te roagà / De sapte zidari, / Sapte mesteri mari, / Zidul sà-l zideascà / Si tie sà-ti lase / Sapte feràstrui, / Sapte zàbrelui. / Pe una sà-ti vinà / Colac si luminà ; / Pe una sà-ti vinà / Izvorel de apà, / Dorul de la tatà; / Pe una sà-ti vinà / Spicul grîului / Cu tot rodul lui; / Pe una sà-ti vinà / Buciumel de vie / Cu tot rodul lui; / Peu na sà-ti vinà / Raza soarelui / Cu càldura lui ; / Peu na sà-ti vinà / Vîntul cu ràcoarea, / Sà te ràcoresti, / Sa nu putrezesti. /

Vernacular Architecture from Brancusi's country - County Gorj, SW Romania

[1] Sau : In marea gràdinà

La cap de copilà /

—————————-

ADDENDUM – Note:

Teodor T. Burada (1839-1923)

folclorist, etnograf, nume de prestigiu în istoria muzicii, descoperitorul bocetului popular

Sava Garleanu scrie: “Un pelerin neastamparat strabatea cu neostenire, intre anii 1878-1900, toate meleagurile din lume pe unde se vorbea sau se mai vorbise in trecut limba romana, pe unde adica se aflau Romani. O facea cu dragoste, cu pasiune si daruire, cum n’a facut nimeni altul pana azi, nici macar cu mintea, dupa cum pare.
Acesta era ieseanul Teodor T. Burada (1839-1923), un intelectual polivalent, cunoscut muzician, jurist, folclorist si etnograf, nu mai putin istoric si literat, animator al teatrului romanesc.
Luandu-si in mana nedespartita-i vioara, T. Burada pornea in drumetie de fiecare data spre o alta provincie a “imparatiei limbii romanesti”. Prin cate un oras dadea concerte de muzica selecta, cultã. In sate insa, printre fratii Romani de pretutindeni, nu se sfia nicidecum sa fie un lautar de hora, cu priceperea sa si la melosul popular. Stabilea astfel repede comunicatiunea necesara cu cei de un neam. Comunica melodii din tara, luand totodata altele specifice romanesti pe corzile viorii sau pe foi de notatie. Nu aducea insa de pe unde calatorea numai melodii, ci cara cu sine “bagaje” intregi de comori folclorice si etnografice: balade, cantece de nunta, bocete: descrieri de costume, de case, mod de viata; de obiceiuri practicate in difeite imprejurari; lexic doveditor al unitatii limbii. Avea si avantajul de a cunoaste limbi straine, printre acestea greaca si chiar turca. Nu a neglijat sa adune si crestaturi de raboj, presupuse a fi fost scriere a Dacilor. Vechi notatii folclorice, acestea erau in orice caz.

Acolo unde sunt ape curgatoare, rabojul frant, de care se lipeste o lumanare, in alte parti intr-un ciob de oala, strachina de pamant sau alte obiecte plutitoare, in care se adauga si un colacel, se randuieste celui decedat si se lasa in curgerea apei, numita si “apa simbetei”. Ce­remonialul este insotit adesea si de bocet, ca in Oltenia, de exemplu, si in Banat, de unde Teodor T. Burada ne-a pastrat un emotionant bocet din com. Picinis.

http://www.crestinortodox.ro/datini-obiceiuri-superstitii/refrigerium-mitologia-in-istoria-poporului-roman-68784.html

Mircea Eliade:

Mircea Eliade arata ca filosofii au atacat problema nemuririi sufle­tului, ceea ce este cu totul altceva decat problema supravietuirii post-mortem, si considera ca suntem indreptatiti sa cautam in istoria religii­lor, in folclor si in etnografie, documente, urme de experienta concrete, cu ajutorul carora sa putem ataca dintr-un alt punct de vedere problema mortii, adica a supravietuirii sufletului,  si justifica indreptatita afirma­tia lui Lucian Blaga : “pentru cei de la sat moartea avea cu totul alta semnificatie decat pentru omul obisnuit de astazi. Sufletul mortului pleaca sa-si intalneasca fratii, rudele, prietenii in lumea cealalta.”

Cercetand simbolismul funerar la anumite popoare primitive si ar­haice, ca si la poporul roman, Mircea Eliade constata un lucru semnifi­cativ : simbolismul incepe sa se organizeze in “sistem”, in “metafizica”, adica sa devina cultura, numai cand se aplica asupra mortii, si cultura aceasta incepe prin a fi o prelungire a vietii, o promovare a principiilor creatoare si vitale. Nicaieri nu apare oboseala, tristetea, disperarea omu­lui. Departe de a desparti pe om de natura, de a-l izola in mijlocul Cos­mosului, aceasta cultura solidarizeaza pe om in acelasi timp cu viata, cu moartea si cu supravietuirea, cum suna si mesajul lui Blaga, expre­sie de fapt a mesajului poporului roman, oglindit semnificativ in crea­tia sa literara, Miorita, care reprezinta conceptia sau “ideea de reinte­grare in Cosmos prin moarte” (M. Eliade).

http://www.crestinortodox.ro/datini-obiceiuri-superstitii/refrigerium-mitologia-in-istoria-poporului-roman-68784.html

Lucian Blaga:

“Dar, ca unul care am trait toata copilaria in sat, inteleg foarte bine problema supravietuirii, caci pentru cei de la sat moartea avea cu totul alta semnificatie decat pentru omul obisnuit de astazi. Sufletul mortului pleaca sa-si intalneasca fratii, rudele, prietenii in lumea cealalta. Este vorba deci de o comunitate a “celor dusi”. De aceea nici durerea in fata mortii nu este atat de tragica la sat. Imi amin­tesc plansul mamei la moartea unui fecior, pe care-l iubea ca ochii din cap. Ei bine, era un plans linistit, impacat…”.

Constantin  Brâiloiu * (1893, Bucuresti – 1958, Geneva)

Nascut in Bucuresti si educat in Europa occidentala Brailoiu a fost diplomat, estet, etnolog si  muzicolog exilat in Elvetia dupa al doilea razboi mondial. El este conisderat Parintele Etnomuzicologiei: si ca atare, impreuna cu Eugene Pittard, este initiatorul si fondatorul AIMP Arhivelor Internationale de Muzica Polulara de la Geneva. In ultimii 15 ani din viata a cules si organizat cel mai mare fond de arhiva de muzica populara din intreaga lume, inregistrat la inceput pe discuri de 78 de ture si ulterior re-editat intr-o colectie de compact-discuri CD.

http://www.ville-ge.ch/meg/brailoiu.php

Petru Comarnescu**(1905 iasi – 1970, Bucuresti)

Petru Comarnescu a transcris Bocetul din Gorj cules de Conastantin Brailoiu transmitandu-l mai departe lui Mircea Milcovici (Milcovitch). Comarnescu a fost unul dintre cei mai importanti istorici de arta din Romania, luandu-si doctoratul la Universitatea din California, la Los Angeles. In perioada imediat dupa al doilea razboi mondial, sub regimul cenzurei lui Gheorghiu-Dej publicatiile lui au fost limitate la monografii de arta si  traduceri literare, dar nu si de estetica sau filosofie.

Mircea Milcovitch*** (n. 1941) care ne-a transmis “Bocetul” din Gorj este nascut in Romania unde a studiat la Institutul Pedagogic Facultatea de Arte Plastice, dupa care s-a stabilit in Franta. Artist sculptor de reputatie mondiala, lucrarile lui  Milcovitch in majoritate in marmura de Carrara sunt prezente in muzee si colectii din Franta si din intreaga lume.

http://www.milcovitch.net/

http://www.vincentroman.com/blog/mircea-milcovitch-nude-shapes-and-forms/

Milcovitch - Objet Hermetique (Carrara Marble)

NB Iata o observatie facuta de catre Mircea Milcovici in care face o trimitere la “poezia siriaca”:

Je feuilletais une revue littéraire de 1996 me demandant si je la garde ou la jette, et y trouvais avec étonnement la traduction des “Hymnes sur la Nativité” d’Ephrem le Syriaque. J’y remarquais la disposition typographique qui me rappelait le rythme des “bocete” d’Olténie recueillis par Brailoiu.  L’introduction dit que les hymnes sont précédés du titre syriaque de “nusrâté”, qui signifie “berceuses”. Or, j’ai toujours eu l’impression que les boceté avaient un rythme “legànat” (mot roumain) de berceuse, l’idée de berceuse étant tout à fait applicable aux chants au chevet d’un homme endormi pour l’éternité, dont l’âme n’est pas morte mais et est mise en attente de la Résurrection ! La même introduction dit que la structure métrique des Hymnes est de quatre syllabes pour chaque vers, ce qui correspond avec celle des bocete. Puisque j’ai les “Hymnes sur le Paradis” du même Ephrème dans une bonne édition, je lisais ce qui était écrit quant aux vers et à leur rythmique. On y trouve là des strophes comprenant de cinq sillabes groupés deux par deux, avec, au milieu de la strophe, un vers de deux sillabes pour rompre la monotonie. On peut trouver dans les bocete des strophes similaires.
J’y lisais aussi que le principe de l’hymnographie syriaque était différent de la poésie religieuse classique grecque, reposant sur la quantité des syllabes et non la rime. Je cite: “En syriaque, il y a un nombre fixe de sillabes avec un retour régulier de l’accent: c’est un genre moins savant mais plus accessible pour un auditoire simple. C’est précisément le succès de ce genre de poésie syriaque qui fera traduire Ephrem en grec et donnera naissance à l’hymnographie byzantine…” (Ephrem de Nissibe, Hymnes sur le Paradis, Ed. du Cerf, Sources Chrétiennes 137, 1968)

PS. Voici juste deux strophes d’Ephrem, en français, donc le nombre des syllabes n’est pas le même qu’en syriaque, mais le rythme rappelle tellement ces “bocete”!

Voici le Mois
qui tout entier
Apporte joies:
franchise aux serfs
fiérté aux libres
couronnés aux portes,
délices aux corps;
de pourpre même
il fait joncher dans son amour
comme pour un roi.

Voici le Mois
qui tout entier
porte victoires,
libère l’esprit,
dompte le corps,
enfante Vie
chez les mortels;
son amour jette
livrées divines.

see more about Syriac poetry in:

http://www.syriacstudies.com/AFSS/Syriac_Articles_in_English/Entries/2008/2/22_THEMES_OF_SYRIAC_POETRY_-Mor_Ignatius_Aphram_Barsoum.html

Comments Off on Poetry (LXXVI): “Bocet din Gorj”- culegere de Constantin BRAILOIUTags:·····

Poetry in Translation (LXXV)”: Constantin ROMAN – “In Memoriam Smaranda BRAESCU”, Pioneer Pilot, Parachutist and anti-Communist Fighter (1887-1948)

September 22nd, 2010 · PEOPLE, Poetry, Translations

Smaranda Braescu, World Champion at Parachute jumping, Pioneer Aviator, WWII Pilot

IN MEMORIAM SMARANDA BRAESCU

(English version by Constantin Roman)

SMARANDA, where are you?

Your pilot wings have taken to the skies

To lift you like a feather in your plane

Across the Ocean you have got from all

A hero’s welcome hailing you to fame.

But you refused all glitter and all gold

And chose instead returning to your nest

In the Carpathians a Squadron White you set

Your homeland to defend from mountain  crests

Against invaders from the East and West.

But soon corrupt elections cut your breath

And like your ancestors you took your case

Protesting at an outcome so unfair

And so the wrath of Gods brought you Despair –

A Fugitive to stay until the End.

As you conspired to reveal the Truth

You carried on your fight from underground

Your noble Creed which steeled a life so brave

When suddenly Fate would  curtail your youth

To bury you, deep, in an unknown grave.

No family or friends were there to grieve

To light a candle at a stranger’s quest

No Requiems were sung by bearded priests

When your remains at night were laid to rest

And no hushed souls would know whom to bereave.

But your example was not all in vain

As History again moved on its Wheel

And five decades of sorrows passed us by

We finally are Free to sing your name

And honour you, at last, the best we can.

Copyright Constantin ROMAN

London, September, 2010

(from the volume: “Random Poems”)

Extract from: “Blouse Roumaine – the Unsung Voices of Romanian Women”
http://www.blouseroumaine.com

She was the first female Romanian pilot, the European skydiving champion in October 2, 1931, skydiving from a record height of 6,000 m, landing in the Bărăgan Plain, the world champion in 1932 with a jump of 7200 m near Sacramento, California, and set a record crossing the Mediterranean Sea. In the States she was offered lucrative contracts at Hollywood (for stunt jumps) but she recoiled in horror and went back to Romania. She stopped over in Rome where she got a heros’ welcome and had an audience with the Pope who wanted to find out what it feels like up in the sky…

With the advent of WWII, Smaranda Bràescu enrolled with other women pilots in the ‘White Squadron’, active on the Eastern front, where Romania was trying to retrieve from the Soviets the provinces taken by Russia as a result of the Hitler-Stalin Pact. After 1944, Bràescu joined the 13th squadron, which was fighting the Germans on the Western front, first in Transylvania, then in Hungary (Nyiregyhaza, Miskolc) and Czechoslovakia (Rimaska Sabota, Trencin and Piestany). Although a war hero Smaranda Bràescu soon fell foul of the communist puppet régime which was installed in Romania by Stalin’s armies. She protested to the United Nations about the legality of the 1946 elections and her letter of protest to the Allied Command in Romania fell into the hands of a Russian general. Thereafter Smaranda Bràescu became a pariah and had to join the underground resistance in order to escape imprisonment and certain death. She operated under an assumed name, first from a convent and then as an anti-communist resistance fighter. She died of cancer at the age of 51, and was buried in Cluj, under her assumed name of Maria Popescu, in a grave on which her merits and real identity could not be spelled out. The people who helped her were hounded out and given long prison sentences, including the doctors who looked after her in hospital.

Smaranda Braescu, Romanian Pioneer Pilot and World Champion at Parachute Jumping


——————————————————————–
In Memoriam Smaranda Braescu
Constantin ROMAN

Smaranda, unde esti?
Te-ai avantat in zboruri printre nori
Din ceruri coborat-ai ca un fulg
Peste Ocean, cantata indelung
Urale ti-au adus de sarbatori.

N-ai vrut onoruri si nici bani mai multi
Cinstit-ai vrut sa stai printre Romani
Si te-ai intors atunci la noi in munti…
Cu “Escadrila Alba” ai rapus
Dusmani din Rasarit si din Apus.

In ’46 cand s-au masluit
Alegerile suflul ti-au taiat
Ca bunii tai cu jalba in protap
Mai-marilor de-atuncea te-ai jelit
Dar soarta ta fugar-ai fost sa fii.

Din talcul vietii tale ti-a fost dat
Sa nu renunti la lupta nici de cum
Cu fruntea-n sus sa mergi pe-acelasi drum
Cand boala floarea vietii ti-a curmat
Si-n groapa zaci sub nume de-mprumut.

N-au fost nici popi, nici rude, nici parinti
O candela sa-ti puna pe mormant
Nici vesnici pomeniri, pomeni sau sfinti
Nu s-au aflat s-aline trupul tau
De cine-ai fost sa sufle vre-un cuvant.

Dar pilda ta n-a fost intr-un zadar
Acum ca roata vietii s-a rotit
Si patru zeci de ani trecut-au, chiar
O strada cu-al tau nume in sfarsit
Te va slavi atata cum mai stim.

Copyright: Constantin ROMAN
Londra, Mai, 2006

Comments Off on Poetry in Translation (LXXV)”: Constantin ROMAN – “In Memoriam Smaranda BRAESCU”, Pioneer Pilot, Parachutist and anti-Communist Fighter (1887-1948)Tags:········

Palm Springs Art Gallery (California) exhibits American-Romanian sculptor Christopher Georgesco

September 20th, 2010 · Art Exhibitions, Diaspora, PEOPLE

Michael H. Lord Art Gallery in Palm Springs, California is a foremost leader of American Taste in Contemporary Art.

Michael H. Lord Gallery is a prestigious Art Venue in Palm Springs, California. Established in 1978, the Michael H. Lord Gallery is located in the Palm Springs Uptown Design District at 1090 North Palm Canyon Drive. Housed in an architecturally-significant building built in 1929 as the garage for the landmark El Mirador Hotel, the 6,000 square foot gallery showcases the finest in contemporary art.
Opening in 1928, the El Mirador was one of the most fashionable resorts of its day, catering to movie stars and captains of industry. The Spanish Revival styled garage was necessitated by the number of hotel guests and their automobiles.

The three sculptures seen in the centre of the showroom for the current exhibition are by American-Romanian artist Christopher Georgesco. Born in Nebraska, Christopher grew up in California, where his father, Haralamb Georgesco  had his private practice. Georgesco Senior was an internationally renowned architect of the early Modernist movement in Europe and the United States. His archives were donated by Christopher to the Getty Museum in the care of Special Collections Department.

Christopher Georgesco’s sculptures are in private and public collections in America and Europe:

  • La Jolla Museum of Contemporary Art, California
  • Laguna Beach Museum of Contemporary Art, California
  • University of California Los Angeles, California
  • University of Santa Barbara, California
  • Smithsonian Archives of American Art, Washington, DC
  • Princes Cruise Lines, Installation Italy
  • Caribbean Cruise Lines, Installation Norway
  • Grand Hyatt Hotel, Tokyo, Japan
  • Sea Horse Corporation, Manzanillo, Mexico
  • Caribbean Cruise Lines, Installation Norway, amongst many others
  • Pasinetti House, LA

Pasinetti House a listed building by Haralamb Georgesco, situated in LA and restored in 2008 by Willow Glen Partners. Georgesco Jr sculpture is in the background (permission; Tim Braseth

LINKS:

http://www.michaelhlordgallery.com/index.cfm

http://www.georgescoart.com

http://www.georgescoart.com/cgs6/harlan.htm

http://www.willowglenpartners.com/summitridge-drive/

Comments Off on Palm Springs Art Gallery (California) exhibits American-Romanian sculptor Christopher GeorgescoTags:···········

Book Review – ‘Train to Trieste’ by Domnica Radulescu

September 17th, 2010 · Books, Diaspora, OPINION, Reviews

'Last Train to Trieste' by Domnica RADULESCU

'Last Train to Trieste' by Domnica RADULESCU

‘Train to Trieste’

by Domnica Radulescu

Life under Ceausescu was not a piece of cake!

We learn from Domnica Radulescu, a Romanian Academic naturalised  US citizen,  or rather, through the narrative of the central character of her novel – one Mona Maria Manoliu, that life under Nicolae Ceausescu was not a piece of cake. So far – not much of a surprise, as this is a generally accepted truism.

All things being equal, one may well ask who might be interested in Romania, when a handful of established stereotypes would suffice?

‘Train to Trieste’ is set to dispel such reductive exercise: its very title evokes the Continent’s soft underbelly  which always represented a porous border between two very different European worlds: North vs. South and East vs. West.  First the Habsburg Empire, in the North  pushing for access to the Mediterranean South : this made Trieste a cosmopolitan nexus where Italians, Croats, Austrians, Greeks coexisted.  It was an enchanting city  where James Joyce lived before WWI,  the very creuzet which produced this author’s seminal writing, although the great Irishman conceded:

For myself, I always write about Dublin, because if I can get to the heart of Dublin I can get to the heart of all the cities of the world. In the particular is contained the universal.

Domnica Radulescu would certainly not disagree with the Joycean concept. This is because, after the Second World War, as Europe was divided by an Iron Curtain,  Trieste’s attraction resided in its permeable  border control which drip-fed a steady trickle of refugees from the East of Europe seeking the mirage of freedom in the West. Here the loop closes, as the analogy with James Joyce becomes apparent.

Romanian-born Domnica Radulescu, Professor of Romance Languages and Gender Studies, USA, author of "Train to Trieste"

Like James Joyce,  in Trieste, who turned to his familiar Dublin as inspiration and moral sustenance, so did Domnica Radulescu‘s ‘Train to Trieste” got its spirit and  stamina from  the cities where its author lived and loved in Romania, from its mountains and scent of fir trees or linden trees in bloom, from its family dramas and above all from the fear of an oppressive regime, embodied by the ubiquitous secret service agents, their informers and victims.  These images are all entwined in a central thread of a social and political tapestry. The reader will soon discover the first part of the book being set in Romania, yet all along the second half,   as the story moves to Chicago, there are constant flash-backs to episodes and shreds of life left behind in the character’s native land.

One may get the impression that such construct would inevitably make for a melancholy reading: not in the least – although we come across many dark episodes of a life of misery and fear under dictatorship, the style throughout the narrative keeps an alert and spirited pace, coloured by exhilarating thoughts of a little girl, whose life we follow, as she turns into a seductively mercurial and irrrepressively oversexed woman, with a great joie de vivre. To the Anglo-Saxon reader, unaccustomed to the flowery Romanian language, charged with hyperboles, the style of the book may appear somewhat contrived. However, for those of us more familiar with this corner of Europe, quite the contrary, the style of Domnica Radulescu captures perfectly well the  Romanian ethos. This is not just a riveting fiction, it is an induction course in Political and Social History of life under Communism, two books for the price of one, yet constructed skilfully, in perfect harmony with each other.

During the 20th century many Romanian exiles made France or Germany their adoptive country, although some settled elsewhere in the world. But those Romanians who wrote in French or German were little translated in English and indeed  still fewer of them wrote in English. Before WWII we can think of  Helen Vacaresco, Countess Anna de Noailles, Princess Bibesco, or Panait Istrati, all of whom wrote in French. After the war, exile novelists  Virgil Gheorghiu, Mircea Eliade,  Vintilă Horia, Emil Cioran, Gregor von Rezzori,  Herta Muller wrote in Romanian, French or German respectively. Nevertheless few of their titles were rendered in English and amongst the latter fewer still became bestsellers, or enjoyed the accolade of an International Prize, with a few exceptions, just!*.

Although the division of Europe, after WWII, fractured the natural links and flow of ideas between East and West, this did not prevent the Czechs to produce a Kundera, the Poles Wislawa Szymborska, or indeed the Albanians Ismail Kadere. By contrast, the spotlight of  international recognition  of East European writers has generally bypassed Romania, leaving her literature in the shadows. This lapse could  not be assigned only to the paucity of translation alone, but primarily to the absence of a broader, less parochial perspective of a Romanian fiction which did not sever its umbilical chord  from Nicolae Ceausescu‘s obsessions or indeed with the glorified,  wooden language stereotypes of Marxist speak.

By contrast, Domnica Radulescu, is a breeze of fresh air. Forget the pretense of her Mioritic co-nationals, left behind in their back water, lamenting their lack of international recognition  and blaming it for using a ‘little-spoken language’!  Twenty years after the fall of Communism  they have not yet woken up from their lethargy – their overblown egos of big fish in a small pond remain stunted and unconvincing! Had Domnica Radulescu been left behind in the Balkans, one may well ask what  might have been left of her free spirit? one would rather not surmise!

One thing is absolutely plain and the writing is on the wall for all to see – the official dictum from Bucharest, through its ‘cultural’ mouthpiece, the Institutul Cultural Roman, is that all Romanians who write in a foreign language do not belong to the “true” Fold of Romanian Literature (!)  Unsurprisingly, this is exactly the same indictment pronounced sixty years ago by the ‘High Priest’ of History of Literature, under Gheorghiu-Dej (Nicolae Ceausescu‘s predecessor),  one George Calinescu. who dismissed the oeuvre of Romanian exiles in Paris as being ‘unpatriotic’  (sic) because it was written in a foreign tongue! (Calinescu, op. cit History of Romanian Literature, UNESCO and Dragan Publishing, Paris, 1987). Ironically, today, twenty years after Ceausescu was put down in a classic coup de palais, the Romanian Academy’s own Institute of History of Romanian Literature is still named  after George Calinescu – the dictatorship’s own Court jester, whilst the attitude towards exile writers has remained hostile. Even as far back as the end of the 19th century Helene Vacarescu was crticised in Romania for “not being worthy of her ancestors” because she lived in Paris where her  French debut in poetry  enjoyed a great success…Her poem “The Soldier’s tent” was put to music by Sir Hubert Parry to become a popular patriotic song in the British Army fighting the Boer War… Queen Victoria was much impressed by the young Romanian poetess who was lionised in Paris, but not in her native land.

Away from this maddening crowd, in the United States,  Ms Radulescu has made her reputation as an Academic, rather than a fiction writer, as she is only at her second novel. Yet the omens look good: be true to yourself Ms Radulescu and resist being distracted by mermaid songs!   We are looking forward to your next novels.

Watch  this space!

—————————————————-

*)  in 1903 Princess Marthe Bibesco received from the Académie française a literary Prize for ‘Huit Paradis’,

Countess Anna de Noailles was the first woman elected to the ‘Académie royale de langue et de littérature françaises de Belgique’.

In 1949 Virgil Gheorghiu‘s ‘The Twenty-fifth Hour’ was made into a film of great success,

Vintila Horia‘s ‘God was born in Exile‘ was nominated in 1960 for the French Goncourt Prize in 1960  but both writers Gheorghiu and Vintila became the target of a witch hunt by the French Left, inspired by the Romanian Securitate.

Eugene Ionesco‘s plays ‘The Bald Primadonna’, ‘The Lesson’ and  ‘The Chairs’ marked the birth of the ‘Theatre of the Abusrd’ and was elected to the French Academy, 

Mircea Eliade was elected to Académie royale de langue et de littérature françaises de Belgique,

Both Anna de Noailles and Helene Vacaresco bear the name of two literary Prizes in France.

Comments Off on Book Review – ‘Train to Trieste’ by Domnica RadulescuTags:···········

Isabela Vasiliu-Scraba: “Camera 13 a ‘Vilei Noica’ de la Păltiniş”

September 15th, 2010 · OPINION, PEOPLE

Incultura Paltinis

(Isabela Vasiliu-Scraba)

(cu permisiunea autoarei)

Paltinis - Camera memoriala a lui Constantin Noica dela mansarda cabanei din Paltinis (foto Isabela Vasiliu-Sraba)

Camera 13 a “Vilei Noica” de la Păltiniş – Pelerinaj la Păltinişul lui Noica

Mormantul lui Constantin NOICA (foto Isabela Vasiliu-Scraba)

In iulie 2010 am fost la Păltiniş. Întâi am pus un bucheţel de flori pe mormântul lui Constantin Noica, apoi am vizitat –la ora prânzului, după cum era permis – camera l3 a vilei (cumpărată de dl Gabriel Liiceanu) în care a stat filozoful. In micul hol mansardat m-au impresionat bizonii desenaţi pe perete de faimosul Vespasian Lungu (n.21 iul. 1927 com. Costişa jud. Suceava, în 1989 la Bucuresti cu o expoziţie de acuarele inspirate din universul eminescian şi în 1990 cu ea la Chişinău), poate şi datorită contrastului pe care fresca atât de reuşită o forma cu cele câteva tablouri şcolăreşti cu poze de filozofi germani atârnate de proprietar în dreptul scării ce urca spre cele două camere de sus, dintre care una fusese închiriată anual de Constantin Noica (iulie 1909-4 dec. 1987). In cei aprox. 8 mp ai camerei de la etajul căbănuţei cu patru camere  -numită în mod abuziv “vila Noica”, de parcă i-ar fi aparţinut în întregime ca închiriată din modesta lui pensie de 1000 de lei la care Uniunea Scriitorilor adăugase încă o dată pe atât – încăpeau două paturi, o sobă si o mică chiuvetă. Grupul sanitar era la parter, unde, coborând scările înguste, C. Noica îşi putea rezolva nevoile fiziologice. Pe primul pat se gasea expusă scândura dăruită de prietenul filozofului, dl. Octavian Nicolae, meteorolog îndepărtat de Securitate din preajma lui Noica în octombrie 1987 (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Suspecta moarte a lui Constantin Noica).  Scândura ţinută în poală îi fusese masă de scris. După moartea filozofului, în camera sa a fost introdusă o mică masă în dreptul ferestrei, să dea impresia de “confort III sporit”.
Pe cel de-al doilea pat aflat la vreo treizeci de centimetri de primul se găseau  în stânga o serie de publicaţii spaniole, italieneşti,  franţuzeşti, germane şi englezeşti. La o rapidă răsfoire le-am presupus venite din partea lui George Uscătescu, a lui Duiliu Sfinţescu şi a lui Mircea Eliade. Fiindcă cele italieneşti şi spaniole publicaseră articolul scris de Noica, El continente mental trazado por Jorge Uscătescu, faimos universitar spaniol de origine română, şi pentru că în volumul omagial D. Sfinţescu: l’ingenieur et l’homme (1980) era textul noician La ruse de la raison et le destin d’un homme. Puţinele semne ale prieteniei dintre Noica şi Mircea Eliade erau, desigur, cele mai evidente în ce priveşte provenienţa câtorva publicaţii lăsate în camera 13.
In centru celui de-a doilea pat, foarte la vedere, erau o serie de file scrise de mână cu un scris ce mi-a părut de analfabet. Le-am luat să văd mai îndeaproape cui aparţin. Cu mare greutate am descifrat semnătura lui I. Ianoşi, şef al cenzurii la data arestării lui Constantin Noica. In mod aproape neverosimil, se folosea interesul vizitatorilor pentru Noica spre a-i face reclamă acestui activist cu liceul pe puncte, ca şi acad. dr. ing. Elena Ceauşescu. Mai puţin inspirată a fost reclama prin publicarea dedicaţiei lui Noica, în termeni doar aparent măgulitori, scrisă pe cartea Povestiri despre om  pentru care filozoful a fost băgat în puşcărie. Desigur un rol important l-a avut atunci, prin 1957-1958, referatul instigator la ură proletară confecţionat de aşa-zisul filozof Pavel Apostol (turnător al profesorului Lucian Blaga, căruia îi fusese plasat drept asistent înainte ca marele filozof să fie gonit din universitatea clujană) pentru manuscrisul noician dat pe ascuns Securităţii de către Z. Ornea/Orenstein, redactor şi el proaspăt absolvent de filozofie (v.Observatorul Cultural, nr 20/277 din 14-20 iulie 2005).
Iată dedicaţia scrisă de Noica în iulie 1980:

“profesorului I. Ianoşi, această carte despre om, care i-a vorbit mai de mult [în 1957-1958], şi care bate din nou la porţile d-sale, ca la una din instanţele ultime ale culturii noastre de azi” (Estetică şi moralitate, Ed. Crater, Bucureşti, p.594).

De unde se vede că “instanţa ultimă”  supraveghind scrierile filozofice în statul poliţienesc al anilor 1980, aflată la mare cinste încă din 1958, mai vrea să dăinuie şi azi, dacă luăm aminte la locul ales de proprietarul vilei spre a-l face prezent pe politrucul Ianoşi, “instanţă” a culturii cu liceul trecut în zbor de tânăr comunist la vreme de ocupaţie sovietică: doi ani în locul celor şase câti se numărau pe atunci (op. cit., p.524). Dl. Gabriel Liiceanu mulţumea în decembrie 1984 aceleiaşi “instanţe supreme a culturii” pentru apariţia Jurnalului de la Păltiniş:

“D-lui prof. I. Ianoşi care a împins această mărturisire spre lumină” (op. cit., p.596).

În Jurnalul său tipărit în 1983 el transcrie cu mare fidelitate vorbele lui Noica uimit de soarta manuscrisului pentru care fusese arestat pe 11 dec. 1958.

“Nu-i vine să creadă că Povestirile sale după Fenomenologia spiritului de Hegel vor avea un tiraj de 30000 de exemplare. De necrezut [spunea filozoful la Păltiniş], când te gândeşti că pentru cartea aceasta, acum 20 de ani, sînt oameni care au fost bătuţi şi au făcut închisoare” (v.G. Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş, C.R., Bucureşti, 1983, p.123).

Tot pe ce-l de-al doilea pat, dar în partea dreaptă, erau grămădite una peste alta câteva cărţi de-ale lui Noica, majoritatea subţirele şi scoase după 1990 de dl. G. Liiceanu pe hârtie din cea mai proastă calitate. Presupunerea mea după care opera lui Noica este înmormântată de cei care i-au folosit numele (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Excluderea lui Noica şi a poeţilor martiri din cultura română precum şi articolele: Lista neagă de cărţi ale lui Noica şi art. Noica în cifru humanist, publicate în 2009, alături de încă două-trei din ciclul “Centanar Noica”) a mai primit o confirmare, sustinută de altfel de cuprinsul textului trecut pe placa indicând “vila Noica”.
Din toate cele 24 de volume (v. C. Noica, Introducere în miracolul eminescian, 2010, p.2) – unele publicate de Humanitas în 2-3 ediţii (volume dispărute atât din librării cât şi din anticariate, în anul centenarului librăriile bucureştene având abia două-trei scrieri ale filozofului) -, am găsit în vila “Noica” doar următoarele şapte cărţi: Platon, Lysis; cu un eseu despre înţelesul grec al dragostei de oameni şi de lucruri de C. Noica, 1969, 144 p; Rugaţivă pentru fratele Alexandru, 1990, 128 p.; Lumea de mâine [studii şi articole], Târgu Mureş, 1991, 32.p.; Pagini despre sufletul românesc, 1991, 112 p (ediţia I-a, 1944, 127 p.); De caelo, 1993, 160p. (ediţia I-a, 1937, 191 p.); Simple introduceri la bunătatea timpului nostru, 1992, 264 p.; Carte de înţelepciune [însemnări şi fragmente din Jurnalul de idei], 1993, 144p;
Din zbaterea lui Noica pentru apariţia integrală a caietelor lui Eminescu nu se afla în camera 13 decât acel vag indiciu oferit de volumul Mihai Eminescu, Lecturi Kantiene, unde este cuprins textul noician: O traducere de care ne-am lipsit un veac [Eminescu traducând din Kant, Critica raţiunii pure],  pus să sporească mica grămăjoară ilustrând (probabil în viziunea proprietarului vilei) opera lui Noica demnă de a fi arătată vizitatorilor sosiţi în staţiunea sibiană.
Dar surpriza cea mare a Păltinişului avea să se dezvăluiască abia după cumpărarea de la chioşcul staţiunii a volumului Introducere la miracolul eminescian, ocazie cu care am aflat de la d-na Norica Becheş că editura îi pretindea achitarea în avans a cărţilor lui Noica expuse spre vânzare la chioşc. De pe pagina a doua a volumului proaspăt achiziţionat cu echivalentul a 10 $, la prezentarea vieţii autorului am observat că nu era specificată nevinovăţia lui Noica ajuns şase ani deţinut politic (11 dec. 1958 – 8 aug. 1964) doar pentru că făcea parte din elita intelectuală a ţării, şi, din aceeaşi vină, pedepsit cu nouă ani cu domiciliu forţat (1949-1958).
Directorul editurii, trecut şi îngrijitor al ediţiei, a mai omis să scrie despre lipsa dreptului de semnătură care la Constantin Noica a durat douăzeci de ani după ocuparea ţării de către armata sovietică, perioadă în care au fost închişi pe timp de pace cam un milion două sute de români (si tot atâţia sau mai mulţi deportaţi şi închişi din Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţii). După dr. Florin Mătrescu, autorul cărţii Holocaustul roşu (ed. II-a, 1999), în România au pierit – fie exterminaţi ca deţinuţi politici, fie ucişi în cadrul rezistenţei anti-comuniste din munţi -, vreo nouăsutedemii de români. In alte surse, numărul celor ucişi este tot de ordinul sutelor de mii, dar mai redus (v. Românii în cultura şi ştiinţa occidentală, Ed. Davis, 1992; v. Monumentul victimelor şi harta gulagului comunist din Chemin du Bois-des-Artes, 43-45, 1226 Chene Bourg, Elveţia). În opinia eronată a d-lui Bogdan Mincă, fost bursier al lui Pleşu (NEC) şi ghidul meu în vila “Noica”, românii închişi pe considerente politice de mercenarii ocupantului sovietic n-ar fi depăşit numeric Katynul, “vreo zece-cinsprezece mii, dintre cei mai buni” (B.M).
Pe pagina a doua a cărţii Introducere la miracolul eminescian (Humanitas, 2010), chiar în lipsa cuvenitei precizări, perioada interdicţiei de semnătură ar fi putut fi indicată de anii apariţiei cărţilor lui Noica în comunism, dovedind fără greş acel hiatus dintre 1945 şi 1965, pe care uneori bibliografii îl mai cârpesc cu menţionarea unei scrisori din 1957 către Cioran interceptată de Securitate şi cu Povestirile despre om în varianta franceză din 1962 tipărită la Paris de Virgil Ierunca la vremea când Constantin Noica era în închisoare. Anii de tăcere impusă prin teroarea ideologică ar fi apărut şi la menţionarea diferenţei dintre perioada de scriere a unei cărţi şi anul publicării ei, uneori la distanţă de peste două decenii.
O soluţie cât de cât onestă (şi uzuală în astfel de cazuri) ar fi fost simpla menţionare a anilor primei editări. Ei bine, oricât ar părea de ciudat, dl Gabriel Liiceanu a făcut tabula rassa de prima editare a cărţilor lui Noica aşa cum le-a publicat filozoful de la Păltiniş în timpul vieţii. Pretextând sărbătorirea a douăzeci de ani de când editura Politică şi-a schimbat numele, el a decis împrospătarea datei de apariţie a volumelor noiciene. Prin mimetismul caracteristic inculturii, tehnica aducerii la zi omiţând prima publicare s-a lăţit la multe edituri post-decembriste. In cazul lui Noica, pentru că Devenivea întru fiinţă a fost scrisă prin anii cincizeci şi tipărită prima dată în 1981, directorul editurii Humanitas a întinerit-o artificial prin indicarea lui 1998. În plus, drept operă noiciană, dl G. Liiceanu a trecut la grămadă, alături de cele tipărite de filozof şi volumele alcătuite de Humanitas din articolele răspândite prin reviste şi din manuscrisele rămase. Desigur, dacă a respectat textele scrise de Noica şi nu le-a modificat după bunul său plac (cum s-a întâmplat cu prelegerile lui Alexandru Dragomir, v. Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, 2004), punerea laolaltă a acestora e binevenită. Doar tehnica împrospătării prin indicarea în exclusivitate a ultimelor ediţii este semn de propagare a inculturii care preţuieşte cărţile după prospeţimea lor, de parcă ele s-ar învechi stricându-se ca ouăle (apud. Schopenhauer).
Oricum, a te proţăpi inaintea lui Noica (pentru că i-ai reprodus fidel cuvintele şi pentru că de douăzeci de ani faci bani din vânzarea cărţilor sale) enumărând scrierile lui Noica după anii editării lor la Humanitas ţine de “matricea stilistică” ilustrată de promovarea propriului jurnal în anul centenarului naşterii lui Noica. Pe cine să mai surprindă faptul că în locul oricărui volum noician s-a lansat în 2009 Jurnalul de la Păltiniş în Suedia ?
Ignorarea voită a operelor lui Noica (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Noica şi “discipolii” săi)  -filozof care nu l-a recunoscut pe Liiceanu drept discipol, desemnându-l într-o conversaţie cu Octavian Nistor (1917-1993)

“discipol al lui Henry Wald, nu al său” (1974) -,

apare pregnant şi la citirea plăcii care indică “vila Noica”. Pe transparenta placă, dl G. Liiceanu a uitat să consemneze esenţialul: Anume că la Păltiniş, în cei 8mp ai camerei închiriate, Constantin Noica a sporit patrimoniul cultural românesc scriind opere de mare valoare literară şi filozofică precum: Eminescu sau Gânduri despre omul deplin al culturii româneşti (1975), Sentimentul românesc al fiinţei (1978), Spiritul românesc la cumpătul vremii (1978), Trei introduceri la Devenirea întru fiinţă (1984), Scrisori despre logica lui Hermes (1986) şi ultima sa carte, apărută post-mortem întâi în germană, De dignitate Europa (1988) şi abia la  şase ani de la moartea lui Noica în româneşte, limba în care fusese scrisă. (Editor’s underlining and bold characters)
Tot în “confortul” de la Păltiniş a scris Constantin Noica minunatele sale rânduri despre Lucian Blaga (1895-1962), Mircea Vulcănescu (1904-1952), Mircea Eliade (1907-1986) şi Mihai Eminescu (1850-1889) chemându-şi aceşti prieteni  “văzuţi şi nevăzuţi” să ridice împreună castele de gândire filozofică autentică.

Dna Isabela VASILIU-SCRABA http://ro.wikipedia.org/wiki/Isabela_Vasiliu-Scraba

Isabela Vasiliu-Scraba

Sursa: http://isabelavs.blogspot.com

→ 3 CommentsTags:·······

Romania Unadulterated: Book Review – “Bread, Salt & Plum Brandy”, by Lisa Fisher Cazacu

September 11th, 2010 · Books, International Media, PEOPLE, Reviews

Bread, Salt & Plum Brandy by Lisa Fisher Cazacu

I bought this book after finishing William Blacker’s Along the Enchanted Way – the two accounts of Romania (roughly contemporaneous) could not be more different from each other, like chalk and cheese and reading it came as a shock! Please do not get me wrong, one does need  shock therapy in order to take a harder look at ourselves and see how one could improve one’s own lot: according to Lisa Fisher Cazacu there is still a lot to be done about it and I believe her.

This is as straight as you could get it – an unadulterated uncosmetisized account on Real Romania, ten years after the fall of Communism. Its title, Bread, Salt & Plum Brandy alludes to the tradition of hospitality in offering a symbolic piece of bread with a pinch of salt as a welcoming gesture to a visiting stranger. As for the plum-brandy bit this is the national liquor which accompanies merry-making and the author had an ample taste of both. But who is this young gutsy lady who threw herself in the turmoil of working as a  American Peace Corps volunteer, on an assignment to this God-forsaken  port on the Lower Danube? This is the nearest to the Balkans as you can get!  Well, she is a buoyant, enthusiastic Texan who  is ready to fore go her TexMex food, her Pizza Margaritas and her Starbuck coffees (oh how she misses all these, but then she made a stick to beat herself with) in order to do good and improve the lot of poor Romanian youth. Nothing wrong with this, quite the contrary: this is very commendable, except that Romanians are not used to altruism and suspect poor Lisa of some ulterior motives –

May be she is an American spy, trying to steal Romanian secrets?

What secrets? these the reader will soon be cognizant of,  by reading this candid account which often dissolves into hilarious scenes of the Theatre of the Absurd. But I am not going to spoil the potential readers pleasure of discovering for themselves the funny side of  this clash of cultures. And clash there  is and plenty of it, but Lisa is not going to be easily defeated: better still, in the process she gains TWO ‘pluses’, not one:

FIRSTLY she comes to realize  the true blessing of being born in a country where  public services function properly and are taken for granted:

what, no bus service to take children to school? What, no compulsion by Romtelecom the national telephone company to fix the fault on Lisa’s line at a weekend?

Who needs a phone, anyway?

The list of Ubuesque mishaps is endless and a great eye-opener both for the reader who could not imagine it and for the natives who got used to and put up with it for far too long!

But, thankfully, not all natives – for Romania is experiencing a brain drain of unprecedented scale and not just brains but muscles too – Romanians emigrate in droves to get away from the quagmire of corrupt officialdom – in the last two decades more than two millions mostly young able-bodied people have voted with their feet and left their country , not in good cheer, but in despair …

One of the statistics is Lisa’s Romanian husband and this is the SECOND ‘plus’ I had in mind as a benefit of Lisa’s Romanian experience: for this rumbustious and unflappable young lady would not allow her unpleasant experiences tarnish her romance with a dashing Mr. Cazacu. They get married and beat the bureaucracy at its game (o yes, even the American bureaucracy because we learn that there is some…) to live “happy ever after” in Texas!

Who needs a better happy-ending than this? in fact, on reflection there are bits in this account to please each and all readers. I for one, after overcoming  the initial shock, I enjoyed this brave story in spite of its stark comments, or perhaps because of it. Thank you Lisa!

GIURGIU, the Danube port where Lisa Fisher Cazacu was posted. This is a historic lithograph dating from the mid 19th century showing a market Fair; in the background a Turkish mosque built by the Ottomans (only its minaret survives today) and further away a Christian Orthodox church. Giurgiu in the 21st century has remained a Balkan backwater.

For a “feel” of other travelers accounts of the river Danube (1800-1940) see our other article:

Romantic Travels on the Lower Danube (1800 – 1940)

http://www.romanianstudies.org/content/2009/04/romantic-travels-on-the-lower-danube-1800-1940/

→ 2 CommentsTags:·······

A History of Geophysics At Cambridge, England – Book Review

September 9th, 2010 · Books, OPINION, PEOPLE, Reviews

Dept of Geophysics at Cambridge where Romanian Plate Tectonics and "Buffer Plates" were born

“Mad Rise” was short for “Madingley Rise” the address of the Dept of Geodesy and Geophysics at Cambridge University in England. This History of Mad Rise may sound like a Gibbon-like attempt in the History of Geophysics at Cambridge, whose research had a huge impact on the Earth Sciences worldwide. This is a richly illustrated book presented in a superb graphic form.
Its author, Carol Williams has the reputation of being a consummate Indexer of Geophysical papers and also a lady with a penchant for playing with boats: hence her bouncing back, at regular intervals, like a sea buoy, in the existence of the Marine Geophysics Group at Cambridge. The reader of this magnificent opus will not be disappointed therefore to be treated to the detailed life of scientists working at Mad Rise , their foibles and obsessions. This narrative is punctuated by spicy anecdotes, underscored by turf skirmishes, as one might expect of talented people with big egos and unflinching self-confidence. One such instance is illustrated by the case of Sir Gerald Lenox-Conyngham, for 26 years head of department, when being asked, by a Fellow of Trinity College to explain how he came about to be appointed a Reader in Geodesy when in fact he had only a military background in India , Sir Gerald had answered:

because I invented Geodesy!

Well, Aristotle might have had some reservations about it, but then may Sir Gerald be forgiven for missing on a Classics education at the Woolwich Academy. Such an unforgivable lack of a classic education caused Sir Gerald’s signal contribution to Science in general and Cambridge in particular never to be acknowledged with a professorship or some other distinction: he remained an outsider in an otherwise self-centered world.
At this point I must come clean and register a personal interest in Carol’s book, as I am, several times over, a cousin-in-law of Lenox-Conyngham, which is the reason why I bought this expensive volume and not only – one other reason was to discover that special pedigree which all respectable Cambridge Geophysicists take pride in, namely their direct academic lineage to Sir Isaac Newton‘s School of Physics

…
Last but not least I am bound to be nostalgic about that last chapter in Carol’s book which I witnessed at “Mad Rise” as the last PhD student of Sir Edward Bullard. Teddy, a successor of Sir Gerald’s, remained the last towering Head o the Department of Geophysics before it was diluted with Geology and Mineralogy to become the current Department of Earth Sciences. Teddy was always unconventional and enthusiastic about new ideas and steeled my resolve in querying the infallibility of Plate Tectonics dictum, such as the “rigidity” of litospheric Plates in Persia, Tibet and Sinkiang – hence the birth, at Mad Rise, during the early 1970s, of the revolutionary concept of “non-rigid plates”, or “Buffer Plates”: four decades on this new concept gained international acceptance from an otherwise a very conservative and sometimes begrudging profession.

Photo above showing Constantin ROMAN who was Teddy Bullard’s last PhD student in Cambridge, describing, in his rooms at Peterhouse, the extent of the newly-defined Buffer Plates behind the Himalayas, results which he published in the New Scientist and the Geophysical Journal. (Photo Cambridge Evening News, 1973)

Such iconoclastic exercise was not without its dangers in the ruthless rat race of the late 1960s – early 1970s and the chaps from Mad Rise know it too well. Carol Williams apologizes to her contemporaries for leaving out some of their seminal contribution and one must be forgiving and accept her plea in good faith, given the fact that one is compensated by huge helpings about some greats. Even Molly Wisdom is not forgotten: here the larger-than-life persona who, for twenty four years was a Departmental secretary, is afforded not less than seven entries, only to be dispatched variously as a “part-time typist”, a “former opera singer” (with a “shrill voice”…), “chairing” the Common Room table during coffee breaks… It seems as if Molly’s shrewd judgment of human frailties was too close for comfort to some who considered the Department as their sole preserve.

Photo illustration above showing Teddy Bullard, Head of the Geophysics Deopt and his Secretary, Molly Wisdom, at the wedding reception in Cambridge given by Constantin ROMAN, Teddy’s last PhD student in Cambridge. Teddy was immensely supportive and encouraged Roman in defining his  concept of “non-rigid litospheric plates” or “Buffer Plates“.

Dan P. Mckenzie, another of Bullard’s students, has generously produced the Preface, the Postface, his raft of scientific papers, reminiscences, his youthful portrait, and more, leaving poor Sir Isaac Newton with the consolation prize of “second best”. But then we suspect that we shall soon benefit from a second edition, where all these `other details left out’ will be included – a thankless task to which I will subscribe. Not bad at all for a first edition, Carol: I give you three out of five.

The History of Geophysics at Cambridge - a good complement to Carol William's book on Madingley Rise

Continental Drift – Colliding Continents, Converging Cultures

→ No CommentsTags:·············

William Blacker: “Along the Enchanted Way – a Romanian Story”

September 2nd, 2010 · Books, OPINION, PEOPLE, Reviews

"The Enchanted Way - a Romanian Story" by William BLACKER

Book review:
"Along the Enchanted Way – a Romanian Story" by William O’Neill BLACKER (2009)

It takes an Irishman to write the best book on Romania since the WWII – the one before the war was yet another Irish – Patrick Leigh-Fermor, although there were other notable accounts in French by Paul Morand and Princess Marthe Bibesco (Isvor), by Satcheverell Sitwell, Queen Marie of Romania (My Country) and a small number of erudite and sensitive Englishmen receptive to the culture of what was still perceived then as  "a faraway country".

William Blacker lived in Romania for over eight years in the early 1990s and went native, not just skin deep, but truly and convincingly: he learned the language, the customs, dressed as the other villagers of Maramures, learned their skills and traditions and listened to their stories steeped in ancient history: he was accepted as one of them surrounded with great affection and respect. He further went to one of the fortified Saxon villages, in Central Transylvania where he was “bewitched” by a beautiful gypsy girl with whom he lived for three years and by whom he had a natural son – Constantin. William did not look around him with the cold eye of a professional ethnologist collecting  his subjects as some kind of curiosity – he tried instead to understand them, to part-take in their daily chores and customs,  proceeded to restore old houses abandoned by the wave of emigration of old Saxon families. He repaired walls and roofs of ancient churches and did not shrink from standing his ground in the face of abuse of a corrupt local priest or policeman.
The Enchanted Way is more than an Anglo-Saxon’s journey through Fairyland (a land which is changing rapidly under the assault of post-communist modernisation) – it is essentially the enchanted journey of a reader  who is beckoned to became a privileged witness of an extraordinary story of the unexpected.

This is the blessing of a rare gift for which Romanians ought to be grateful and which may cause the rest of us to reconsider the unfairness of stereotypes which stuck to this country a way too long.

→ No CommentsTags:······