Centre for Romanian Studies

Centre for Romanian Studies header image 1

Lionel ROUX: “Odyssée pastorale” – Extrait “Chez les bergers des Carpates Roumaines”

March 2nd, 2011 · Books, Diary, International Media, PEOPLE, Reviews

Lionel ROUX - "Odyssee Pastorale" Photo Album on the European Transhumance

Lionel ROUX: Le voyage des troupeaux (extrait du periple chez les bergers Roumains des Carpates)

Mon cheminement artistique mon itinérance de photographe n’a pas eu de cesse, dès lors que j’ai pris conscience de cette cassure (de cet héritage refusé) d’interroger l’épaisseur de cette culture pastorale de la transhumance, que ce soit en Europe ou en Afrique. Il ne s’agit pas d’une banale quête de racines (dont les nomades ne s’embarrassent pas), mais plutôt d’une exploration de ce qui se transforme peu à peu : la trace des trajets pastoraux, le monde des bergers.

Lionel Roux: chez les bergers Roumains des Carpates

La griffe de l’ours

Après la Sierra, j’aspirais au silence, à un horizon vert, à voyager dans le temps autant que dans l’espace. Un espace autre que celui de l’Europe mais profondément européen, c’est ce à quoi pouvait faire penser la Roumanie en 1998. Un pays, une campagne, des paysans et un pastoralisme sans soutien. Le communisme de Ceausescu avait eu assez peu d’emprise sur la vie des bergers, nomades par force, et détenteurs d’une denrée précieuse : la viande.

Dans les Carpates, je rencontrai Ion. C’est en 1986 qu’un ours vint rejoindre Ion dans la nuit chaude et sans lune de juin. Une patte énorme et chaude se posa sur son épaule. Ses griffes lui entaillèrent sévèrement l’épaule et le bras. Le berger eut juste le temps de sentir sa présence dans son dos à hauteur d’homme, entendre le tissus qui se déchire et une chaleur soudaine envahir son bras droit. Il me raconte l’épaule qui brûle, la fuite dans la forêt de sapins et les branches qui lui giflent le visage, le cœur qui bat, la gorge qui brûle « tellement on avale sa peur ».

Lionel Roux: Odyssee pastorale dans les Carpates

C’est avec un sourire amusé que Ion me raconte cette histoire ; comme s’il avait joué une farce au destin. Cette blessure c’était un peu ses galons de berger roumain. Il avait remarqué mon micro, et ma guide me transmis cette étonnante demande : « Il voudrait que tu enregistres une cassette avec les bruits du troupeau, le bruissement de leurs sabots dans les feuilles de chênes, le tintement des cloches, les dents qui arrachent l’herbe. » Je m’exécute sans oser lui poser la moindre question, et encore moins lui demander de me laisser photographier sa cicatrice. Ravi de ce cadeau apparemment précieux pour lui, il me confie son secret : son fils avait tué à coups de couteau un autre berger, qui était son meilleur ami. Un soir de beuverie, l’ami avait avoué qu’il avait contaminé le troupeau de Ion en amenant son propre troupeau malade boire en cachette au point d’eau interdit au bêtes malades. Ivre d’alcool et de rage, le fils de Ion s’était rué sur son ami et l’avait tué. Il se trouvait donc en prison pour un nombre d’années considérable, et la cassette lui était destinée. J’avais été en quelque sorte l’artisan de ce message du troupeau à son berger ; à présent je pouvais tout lui demander. J’ai reparlé à Ion de sa blessure, il a ôté sa chemise aussitôt. J’ai  alors fait son portrait où il montre sa cicatrice comme d’autres montrent leurs médailles.

Lionel Roux - chez les bergers des Carpates

Je quittai bientôt la plaine pour rejoindre d’autres bergers en estive basés plus en altitude. Le froid était là, et il montait par les genoux. Il neige au mois de juin et dans le brouillard des Carpates dites « méridionales », et les sapins deviennent des fantômes. Enfin, après un après-midi de marche, les cabanes en rondins des bergers apparurent. Je suis transi par le froid, je me penche près du feu autant que je peux. Un des bergers insiste pour que je fasse un portrait de lui sur son cheval, puis, voyant mon peu d’empressement à le suivre, il disparaît dans la pluie glacée. Soudain, la tête d’un cheval passe le seuil et entre dans la cabane. Je n’ai eu qu’a appuyer sur le déclencheur.

Présentation de l’éditeur:

“Pas la moindre trace de nostalgie dans ces images qui sont pourtant celles d’un monde en voie de complète transformation. Fils et petit-fils de berger, le photographe Lionel Roux ne cherche ni à témoigner d’un quelconque déclin, ni à susciter les regrets ; il capte, pour la restituer en images, la puissance silencieuse qui se perpétue sous les formes actuelles de la vie pastorale, cette force vitale forgée dans le contact des hommes et des bêtes partageant la même condition. Image après image, de Grèce en Roumanie ou d’Ethiopie en Corse, il dégage patiemment le chemin qui nous relie à notre lointaine origine : celle d’une humanité ne connaissant en matière de temps que celui du cycle des saisons, et de proximité que celle de la nature et des bêtes.”    Jean-Paul Curnier

Son and grandson of moving shepherds..

Lionel Roux - French artist photographer

“…in a biographical and reflexive quest, I was taken to look into a task that was the one of my father’s and my grandfather’s but will never be mine. My photographic quest draws its sources from a history of lines, of features, limits, traces, that constitute and mark a territory. It also finds roots in the ancient culture but in a very fragile way of the pastoral civilization.
In the beginning, there is the course where the line of the family roots stretches out between the alpine province and the Piémont mountains. The path (or rather paths) of the migratory shepherd, the trip that for centuries was brought twice a year by men and herds over the lands.
Shifts of altitude by the ones and shifts of attitude by my shepherd father to draw a line on this nomad life.
My artistic path, my photographer’s itinerary has been continually questionning the pastoral culture of the migration around the mediterranean area and even farther, ever since I was conscious of the fracture by my rejected inheritance.
It is not a simple quest for roots ( of which nomads don’t feel concerned ) but a semi-etnographic exploration of the mentioned event vanishing little by little : The trace of the pastoral routes, the mediterranean and african shepherd’s world.”

——————————————–
  • Relié: 200 pages
  • Editeur : Actes Sud
  • ISBN-10: 2742772022
  • ISBN-13: 978-2742772025

Comments Off on Lionel ROUX: “Odyssée pastorale” – Extrait “Chez les bergers des Carpates Roumaines”Tags:·········

Zoe Constance RICCI, (Bucureşti 10 mai 1909 – Paris 25 mai 1992)

February 23rd, 2011 · Art Exhibitions, Diaspora, OPINION, PEOPLE, Reviews

Zoe Constance Ricci, Bucuresti 10 mai 1909 – Paris 25 mai 1992

(Placheta si ilustratii oferite de nepotul artistei,  Ing. Mario Ricci)

Zoe Ricci (1909 Romania - 1992 Franta)

Sora cu arhitectii Mihail si Tiberiu Ricci.
Studiaza pictura cu Jean Steriadi si Camil Ressu la Academia de arte frumoase din Bucuresti, devine apoi asistenta lui Steriadi.

Activitatea artistica si Expozitii:

Zoe Ricci, Ulei, 1947

Zoe Ricci, 1940, Brasov, conté rehauseé de couleur

Zoe Ricci, 1945, Nude

1930 – 1961 ia parte în mod regulat la Salonul Oficial de la Bucuresti.

1936 – Prima expozitie personala la galeria „Mozart”.

1940 – Expozitie personala la „Oficiul National de Turism”.
1943 – Realizeaza împreuna cu arhitectul Nicolae Cucu decorurile pentru o ampla colectie de arta plastica româneasca expusa la „Kunsthalle” din Berna din initiativa ministerului Propagandei. (1)
1945 – Expozitie personala la „Caminul Artei”si „Galeria Cretulescu”.
1946 – participa la înfiintarea revistei „Lumina si Culoare” (raspundea de prezentarea grafica) împreuna cu Alexandru Rosetti, Ionel Jianu (prim redactor), Alexandru Paleologu, Aristide Blank, Petre Comarnescu, Francisc Sirato, M.H. Maxy si altii. (2)
1947 – Expozitii personale la galeria „Cretulescu”.si din nou la „Caminul Artei”.
Francisc Sirato scrie printre altele despre Zoe Ricci cu ocazia acestei expozitii:

„Una din putinele expozitii ale anului acestuia ce a iesit din aspectul comun al târgului de tablouri a fost expozitia de la „Caminul Artei“ a Doamnei Zoe Ricci. O expozitie ce ne-a aratat nu numai imagini de tot felul cum se obisnuieste la orice expozitie ce vrea sa distreze ochiul cu diversitatea de toate genurile si distractive prin jocul de forme si culori.
Nu astfel era expozitia Doamnei Zoe Ricci, care dimpotriva a fost o expozitie de serioase ambitii.”…….

„…pictorul Z.R. nu este grabit fiindca pictura sa este o arta de lenta penetratie a problemelor plastice impuse de genul portetului cum am mai vazut obtinuta pe un domeniu cu totul plastic si opus, în sculptura portretistica a Dnei Milita Patrascu. Fundamentul operei de arta al Dnei Zoe Ricci este de o sensibilitate subtila ajutata de o lucida putere de observatie, calitati rare în plastica româneasca.”

La 8 aprilie 1962 paraseste tara si se stabileste la Paris unde continua sa picteze.
1967 – in noiembrie participa la o expozitie colectiva la galeriile „Bernheim” cu peisaje din Paris.
1969 – in decembrie participa la o expozitie colectiva la galeriile „Piccolo Auditorium del Palazzo Cellario” din Genova cu „peisaje din Paris”.
1970 – in februarie face o expozitie personala tot la Genova la galeria de arta contemporana „Pourquoi pas?” sub Titlul „Visioni di Parigi” expune 20 de pasteluri reprezentând peisaje din Paris si detalii ale catedralei Notre Dame.
1970 – in septembrie participa la o expozitie colectiva „Les atistes roumains en France” cu peisaje din Paris.
A fost membra în asociatia artistilor „Association des artistes peintres, sculpteurs, architectes, graveurs et dessinateurs”
La moartea artistei Ionel Jianu scrie în „Lupta” nr. 184 din mai 1992:

„Zoe Ricci avea o personalitate bine definita, intransigenta, voluntara, care nu admitea nici un compromis. Pictura ei nu era bazata pa armonii de soc, ci pe acorduri fine, nuantate, palide, care reflectau propria ei realitate. Zoe Ricci a fost o artista adevarata, care nu s-a bucurat de rasunetul si succesul meritat, pentru ca n-a înteles cerintele de publicitate ale societatii de consum, ci a trait în singuratate, în tacere si s-a stins ca o soapta în amurg”

Zoe Ricci, Le chateau de Marcilly

Zoe Ricci, Notre Dame, Pastel

Zoe Ricci, Sinaia, Pastel, 1950

Zoe Ricci, Paris, Pastel, 1969

„Deceniul prabusirilor (1940 – 1950) vietile pictorilor, sculptorilor si arhitectilor români între legionari si stalinisti” Mihai Pelin Ed. Compania 2005.
(2) Revista Lumina si Culoare a însemnat un moment important în viata artistica a epocii.
(3) „Paris dans le particulier” de Rodolfo Vitone, „Corriere Mercantile”, 3 mars 1970.

→ 4 CommentsTags:·········

Isabela Vasiliu-Scraba: Cioran prin lăutărismul lui Pleşu. Despre inocularea ruşinii de a fi român

February 19th, 2011 · Diary, Diaspora, OPINION, PEOPLE, quotations, Uncategorized

Isabela Vasiliu-Scraba: Cioran prin lăutărismul lui Pleşu.
Despre inocularea ruşinii de a fi român
17februarie 2011

Emil Cioran (1911 Romania - 1995 France)

Motto:
“Toţi depresivii sînt tipuri eminamente subiective…Ei sînt singurii care coboară în adâncimile vieţii pînă acolo unde aceasta se îmbină cu moartea… Politicul aparţine domeniului exteriorităţii. Din acest motiv, valorile politice sînt la periferia valorilor spirituale”
(Emil Cioran, 1932)

După instalarea lui Iliescu la cârma ţării si a lui Andrei Pleşu la cârma culturii, scrierile lui Emil Cioran, care în comunism circulaseră xeroxate pe sub mână, au putut fi cumpărate din marile librării, îmbogăţind avuta editură Politică, sub numele ei de Humanitas (1). E drept că noul nume cam aminteşte de ziarul comunist l’Humanite care a încercat fără succes să-l deposedeze în 1960 pe Vintilă Horia de Premiul Goncourt, acuzându-l fără bază şi pic de jenă că “ar fi susţinut înfiinţarea lagărelor de exterminare în Germania nazistă” (v. Th. Cazaban în dialog cu C. Bădiliţă, Captiv în lumea liberă, Cluj-Napoca, Echinox, 2002, p. 125). Din atacul foştilor ideologi comunişti manifestând o inexplicabilă alergie la scrisul unui romancier de faimă internaţională s-a văzut câtă dreptate a avut Vintilă Horia când şi-a tot amânat întoarcerea în România regimului Iliescu-Roman. Într-una din scrisorile trimise din Spania în primele luni de “democraţie prin rotirea cadrelor” (M. Cantuniari, Bărbatul cu cele trei morţi ale sale, Ed. Humanitas, 2007) romancierul premiat de Academia franceză consemna următoarele:

Vintila HORIA (1915, Romania-1992, Spain)

“Aţi aflat că Adevărul şi Tineretul liber au publicat ştirea după care aş fi acordat un interview nu ştiu cărei reviste în limba română din Israel şi New York, care a fost reprodusă de ziarul Independent din Londra, interview în care mă autoprezentam ca fruntaş al Gărzii de fier şi insultam pe Petre Roman. Am desminţit totul printr-un interview telefonic cu BBC şi i-am scris pe aceeaşi temă lui Mircea Dinescu. Este îngrozitor. N’am făcut parte din nici un partid, deci nici din Garda de Fier, care m-a scos din postul de ataşat de presă la Roma” (Vintilă Horia, 27 febr. 1990 în op. cit., p.334). Scrisorile lui Vintilă Horia către traducătorii săi Mihai si Ileana Cantuniari (prima pe 2 martie 1989, ultima din 19 nov. 1991) fac să transpară cadrul libertăţii post-comuniste, precum si aspecte de continuitate în politica editorială dinainte de 1989: dacă Editura Politică nu l-a publicat pe Vintilă Horia (2), nici Humanitas nu o va face. Pentru autorul volumului Les clefs du crepuscule(1990), -scriitor tradus în peste 20 de ţări fără dirijismul folosit pentru împrăştierea operelor şi omagiilor soţilor Ceauşescu înainte de 1990 şi după aceea pentru operele şi omagiile lui Andrei Pleşu (3) -, exilul nu s-a încheiat cu împuşcarea Ceauşeştilor (v. rev. Cristian Bădiliţă în rev. Rost, 16/2004). În post-comunism Vintilă Horia, care l-a susţinut pe Constantin Noica în încercarea sa de a-l face cunoscut în Vest pe filozoful Lucian Blaga, a putut constata înmormântarea ultimului proiect noician nefinalizat nici de discipolul preferat devenit director de editură, nici de discipolul ajuns ministrul culturii la vremea când au fost distruse atât fresca de pe tavanul Castelului Haşdeu de la Câmpina (v.Isabela Vasiliu-Scraba, “Religion, architecture and occultism in the Mystic Castle of the ‘Two Iulias’ (2 VII)”), cât şi frescele Olgăi Greceanu din Biserica de la Bălteni (judeţul Dâmboviţa) pictată gratis în 1946 şi repictată de Olga Greceanu în 1972 (v.Adina Nanu, “Biserica din Bălteni”, în vol. Olga Greceanu, Bucureşti, Ed. Centrul de cultură Palatele Brâncoveneşti, 2004, p. 49-50).
“Dirijată de interese pe care majoritatea cititorilor le ignoră” (Horia Stamatu, Punta Europea, enero 1956, nr.1, pp. 9-21), difuzarea post-decembristă a scrierilor lui Emil Cioran (premiat de Academia franceză ca şi Vintilă Horia, sau Mircea Eliade) a fost însoţită de masiva răspândire de citate alese pentru inocularea unor anumite atitudini si dispoziţii mintale. Efectul şi ţinta manipulării de două decenii au apărut în toată nuditatea lor pe 8 mai 2010, când un tânăr a consemnat pe post de comentariu la un interviu luat lui Andrei Pleşu de Daniela Oancea că lui îi este ruşine că s-a născut român, că el nu mai vrea să fie român.

Andrei Plesu (Portret de WIllkrin Petry): "... îmi plac cîrnații de Pleșcoi, bufoneriile crude, brânzeturile răscoapte, cheful, hetaira, romanța. Sunt, hélas, lacom, echivoc, ușor de atras spre lejerități de tot soiul…"

Despre Emil Cioran ministrul culturii post-comuniste a scris pornind de la “portretul robot” al românismului. Nu spre a-l singulariza, o dată în plus, pe cel premiat în 1934 la insistenţele şi argumentarea lui Mircea Vulcănescu (v. Isabela Vasiliu-Scraba, “Ideas, a variable background in Cioran’s writings”, precum şi “Nae Ionescu şi Emil Cioran”, în vol. I. V.-S., În labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Ţuţea, Emil Cioran, C. Noica, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu şi Vasile Băncilă, Ed. Star Tipp, 2000, p.181-194; p.37-56, ISBN 978-973-8134-05-6). Nici spre a evidenţia falsităţile şi exagerările tânărului de 26 de ani care, postulând primatul “instinctului teluric” (legii junglei), credea că “nemţii nu s-au simţit niciodată prea bine în creştinism” (Schimbarea la faţă a României, 1937, p.17). Poate doar în tentativa de a alcătui din citate trunchiate imaginea negativă, sau “gălbeaza Mioriţei”, de care Emil Cioran amintise când a primit Dimensiunea românească a existenţei. Pentru Pleşu, autorul Schimbării la faţă a României (1937) ar reprezenta anti-românismul, ca român lipsit de măsură, cuminţenie, omenie, “rezistent la orice spirit de conciliere şi toleranţă” (Limba păsărilor, Ed. Humanitas, 1994, p.166). Iată cât de lesne îi apare însuşi Cioran pe post de particular care ar ilustra fără alte justificări un general teribil de inconsistent. Cu atât mai inconsistent cu cât nici măcar fantezia cioraniană n-a scos vreodată “gălbeaza Mioriţei” din virtualitatea ei postulată în glumă, în acea scrisoare din 1944 către Mircea Vulcănescu (v. rev. Manuscriptum, număr special Mircea Vulcănescu, nr.1-2/1996).
Neaşteptat este şi faptul că abundenţa de citate din Cioran lungeşte fără justificarea vreunei idei personale articolul început cu “portretul robot” al românismului. Se pare că recitarea televizată de poezie, interpretată răstit sau flegmatic de comunistul Andrei Pleşu a rămas pentru vecie modelul său de succes, folosit în toate împrejurările. De astă dată ministrul culturii post-comuniste porneşte de la ecourile în presa interbelică ale cărţii marcând debutul lui Emil Cioran. Materialul cu grijă ales este interpretat după tipicul aducător de succes, spre a evidenţia pe rând: înfumurarea, mimarea sobrietăţii, luciditatea sigură pe sine şi delirul, toate spre a contura portretul robot pe care Pleşu l-a avut în minte la scrierea paginilor despre Cioran. O recenzie din anii treizeci a volumului Pe culmile disperării premiat de Fundaţiile Culturale Regale (4) ar ilustra pentru istoricul de artă “suficienţa românească” şi “sobrietatea statică”; alta “luciditatea niciodată contrariată” (A. Pleşu, Limba păsărilor, 1994, p.178). O recenzie din noiembrie 1934 ar scoate la iveală un “delir al echilibrului”, de care s-ar fi făcut vinovat tânărul Noica în încercarea unei replici la adresa celui care-l văzuse pe Cioran drept “cabotin al disperării”.
Rupte din context şi mizând în exclusivitate pe latura negativă, ideile reţinute de Pleşu din citirea tânărului Cioran au marele neajuns că văduvesc de esenţa sa procedeul “complementarităţii”, atât de caracteristic scrisului cioranian (v. Isabela Vasiliu-Scraba, “Emil Cioran despre Mircea Vulcănescu într-un text cenzurat în post-comunism”, precum şi I. V.-S., “Cioran şi procedeul complementarităţii”, în http://www.isabelavs.go.ro ). În compensaţie, un mimetism intelectual bine exersat pe ideile lui Noica (5) îl face să repete în cuvinte proprii mărturisirea lui Cioran despre entuziasmul său mereu refulat spre a face loc disperării: “…suntem îndemnaţi să spunem, la rândul nostru: Nu e nimic, dle Cioran, dumneavoastră vă iubiţi disperarea. Dar puteţi s-o iubiţi oricât. Noi credem în rezervele dumneavoastră, neexplorate, de entuziasm” (A. Pleşu, Limba păsărilor, 1994, p.179). Dilema aceasta este explorată mai apoi din perspectiva unei însemnări în care bătrânul Cioran îi mărturisise lui Noica la Paris că “îi place viaţa”, rugându-l “să nu spună la nimeni” marele secret (pagini din jurnalul lui Noica, în op. cit., p180).
Preocupat de drama propriului “blocaj”, Pleşu remarcă în expunerea ideilor lui Cioran “variaţia iscusită a aceluiaşi exces” şi “suveranitatea stilului”. În citat oferă chiar şi un aforism sintetizând întreaga neplăcere a fapului de a trăi: “Ceea ce ştiu la şaizeci de ani ştiam şi la douăzeci. Patruzeci de ani ai unui lung şi superfluu efort de verificare” (Cioran). Totuşi, credem că afirmaţia convinge doar pe cei care trec cu vederea umorul pesimistului (apud. Horia Stamatu) care se amuză pe seama celor care-i iau în serios orice mărturisire. Cu atât mai mult cu cât e de imaginat că la şaizeci de ani Emil Cioran n-ar fi fost la fel de entuziasmat de regimurile dictatoriale cum s-a arătat în tinereţe, când, din vremurile “eroice” ale hitlerismului a reţinut cu predilecţie naţionalismul, “aspect accesoriu al rasismului anti-semit” (apud. I. Varlam, Necesitatea definirii totalitarismului, în rev. Asymetria, nov. 2006). La 22 de ani, Cioran fusese martor la entuziasmul germanilor din anii venirii la putere a lui Hitler. Acest aspect care nuanţează şi face inteligibile multe dintre teribilismele din scrierile interbelice ale lui Cioran este practic neglijat de Andrei Pleşu care împărtăşeşte cu stânga comunistă tendinţa de a pune pe seama naţionalismului toate ororile prin care regimul hitlerist nu s-a deosebit de regimul comunist: “prigoana politică, teroarea ideologică, generalizarea torturii si exterminarea în masă” (v. Ion Varlam, op.cit.).
Neţinând seama nici de tehnica prin care marele stilist ponderează multe din afirmaţiile sale mai ieşite din comun (v. Isabela Vasiliu-Scraba, “Cioran şi procedeul complementarităţii”) nici de contextul istoric european pe fundalul căruia s-au ivit teribilismele tânărului Cioran, dilematicul moralist reţine că România regimului burghezo-moşieresc ar fi fost “ţara oamenilor atenuaţi”, cu o atmosferă placidă, fără resurse de eroism, şi cu multe alte defecte pe care nu pridideşte să le înşire, ba îngânându-l la maturitate pe necoptul Emil Cioran, ba spicuind din recenziile la cartea de debut a acestuia.
Cu un alt citat din “Ţara oamenilor atenuaţi” în care elogiat fiind “excesul, marea nebunie şi gestul absurd” (E. Cioran) era dispreţuită viaţa echilibrată a românului, articol unde tânărul de 22 de ani consemnase că a avut momente când i-a fost ruşine că este român, Andrei Pleşu inoculează indirect “ruşinea de a fi român”. Aceasta în volumul Limba păsărilor, din 1994. În primăvara anului 2010 menţionează “ruşinea de a fi român” în interviului luat de Daniela Oancea.
Premiza lui Cioran fusese în 1933 că s-a ruşinat de ţara în care “a vorbi de moarte, de suferinţă, de neant si de renunţare înseamnă a fi excroc ordinar” (Emil Cioran, Singurătate si destin; din publicistica anilor 1931-1943, Ed. Humanitas, 1991, p.230). Pe de altă parte, “agonicul” Cioran (după cum îl numeşte Mircea Vulcănescu pe tânărul “gânditor al devenirii si al vieţii) nu uită a consemna regretul său pentru aceste clipe de ruşine. Iată pasajul: “La noi a vorbi de moarte …înseamnă a fi excroc ordinar…De aceea, am avut momente când mi-a fost ruşine că sunt român. Dar dacă regret ceva, sînt aceste momente” (op.cit.).
Dezinteresat de adevărurile istorice, promovând el însuşi neadevăruri în materie de istoria comunismului în România, pentru fostul şef al tineretului comunist din Institutul de istoria artei patriotismul a îmbrăcat consecvent forma combaterii paseismului. Însăşi istoria românilor i-a apărut lui Andrei Pleşu drept paseism “redus la o moştenire legendară confortabilă care este numai vanitate” (v. “Rigorile ideii naţionale şi legitimitatea universalului”, în rev. Secolul XX, nr. 1-2/240-242, 1981). Probabil tot pe linia combaterii vanităţii pe care ar trezi-o românilor istoria lor legendară, primarul Bucureştiului a scos în 2010 din centrul capitalei statuia lui Mihai Viteazul care a unit la 1600 cele trei provincii româneşti într-un stat ce avea să prindă cu adevărat viaţă abia trei secole mai târziu, după mondializarea conflictului armat.
De-a lungul vremii, ideile doctorului în istoria artei despre istoria românilor au rămas aşa cum le-a expus încă din vremea comunismului. Rămase pe loc, s-au fosilizat ca prejudecăţi, schimbându-şi doar forma lipsită mereu de fond. Doar după două decenii de post-comunism, în interviul luat pe 15 aprilie 2010 Andrei Pleşu a schimbat rutina gândului avut din anii optzeci. Alternativei “trecutului glorios” s-a gândit să i-o adauge pe cea a “trecutului falsificat”, spre a ajunge la condamnarea victimelor comunismului, insinuând că românii şi-ar fi “cosmetizat” nişte “pete istorice” din trecut.
Să-l fi determinat la o astfel de înnoire experienţa cumulată la C.N.S.A.S.? Faptul că vreme de patru ani (până în 2004, anul mărturisirii vinovăţiei personale) ţelul C.N.S.A.S. –ului a fost să deconspire în exclusivitate oameni aflaţi la periferia totalitarismului comunist, pe baza unor documente selectate în prealabil de alţii, precum şi atenta ocolire a celor din zonele de decizie, se pare i-a lămurit unele dileme. În orice caz, strategia de lucru a C.N.S.A.S. l-a făcut pe fostul ministru să spună Rodicăi Palade că “ne-am lăsat duşi de furor… am luat hotărâri pe ce am avut. Este o inexactitate procedurală pe care eu personal mi-o asum ca pe o culpă” (6). Ceea ce nu înseamnă că din 2004 şi până în 2011 nu s-a perseverat (diabolic) în greşita procedură…

Note si consideraţii marginale

Lucian Blaga (1895-1961), Romanian Philosopher, Poet, Diplomat

Lucian Blaga (1895-1961), Romanian Philosopher, Poet, Diplomat

1. Intr-o perfectă continuitate a strategiei de “recuperare” în condiţii mizerabile a scriitorilor interzişi decenii de-a rândul de satrapii comunişti cu putere de decizie, Editura Humanitas a scos romanul de sertar Luntrea lui Caron (1990) de Lucian Blaga şi Singurătate şi destin (1991), selecţie de articole publicate de Emil Cioran din ultimul an de facultate până în 1943, folosind o hârtie atât de proastă încât scrisul “recuperaţilor” devine pe ea aproape ilizibil. Pe o hârtie de calitate şi mai slabă, fosta editură Politică i-a mai publicat lui Cioran în 1991 Lacrimi şi sfinţi (1937; Des larmes et des Saints, prefaţă si trad. Sanda Slolojan, L’Herne, Paris, 1986). Despre volumul alcătuit din publicistica de tinereţe a lui Cioran ar mai fi de semnalat un qui pro quo: La indicarea surselor bibliografice ale primelor cinci articole, îngrijitorul volumului trece ziarul Mişcarea. Cine vede această sursă, e tentat să creadă că la mijloc ar fi o publicaţie a Mişcării Legionare. Nicăieri în volum nu i se lămureşte cititorului că Mişcarea era un ziar al fracţiunii liberalilor conduşi de Gh. I. Brătianu, academician şi istoric de anvergură europeană arestat fără vină în lotul istoricilor închişi la Sighet de către Securitatea dirijată de NKVD-istul Nicolschi şi mai apoi asasinat în detenţie de către oamenii Ministerului de interne condus de Teohari Antonescu (/B.Tescovici).
2. Din vasta operă a lui Vintilă Horia (1915-1992) respinsă cu încrâncenare de foştii ideologi comunişti reciclaţi după 1990 în ideologi ai calomniei şi ai delaţiunii (via C.N.S.A.S.) menţionăm următoarele scrieri: Acolo sus şi stelele ard (Bucureşti, 1942); Presencia del mito (Madrid, 1956); Panorama de la filosofia contemporanea (Madrid, 1959); Dumnezeu s-a născut în exil (Paris, 1960, Premiul Goncourt, trad. în româneşte Al. Castaing, Madrid, Ed. Carpatii,1980, republ. Craiova, 1991; trad. de Ileana Cantuniari, Bucureşti, 2008); Cavalerul resemnării (fr.1961, trad. Ileana Cantuniari, Craiova, 1991); Les impossibles (1962); Giovanni Papini (1963); La septieme lettre (1964); Le journal d’un campesino du Danube (Paris, 1966, Barcelona 1967, Milano, 1967); El despertar de la sombra (1967); Nuvele (Madrid, 1967, include o nuvelă despre detenţia acad. Nichifor Crainic); O femeie pentru Apocalips (1967, trad. Mihaela Pasat, Bucureşti, 2007); Viaje en los centros de la tierra (Barcelona, 1970); El viaje a San Marco (1972, Paris, 1988); Encuestra detras de lo visible (1975); Introduccion a la literatura del siglo XX (Madrid, 1976); Concideraciones sobre un mundo peor (Barcelona, 1978); Marta ou la seconde guerre (1980, sp. Barcelona, 1987); Los derechos humanos y la novela del siglo XX (Madrid, 1981); Perseguid a Boecio! (Barcelona, 1983); Un mormânt în cer (sp.Barcelona, 1987, trad. Mihai Cantuniari şi Tudora Sandru Olteanu, Bucureşti, 1994); Les clefs du crepuscule (1990); Reconquista del descubrimiento (1991). Pe lângă cele două-trei romane apărute în traducere la Craiova după “rotirea de cadre” din 1990, post-mortem, lui Vintilă Horia i s-au mai publicat câteva volume: Mai sus de miazănoapte (C.R., Bucureşti, 1992), roman istoric răutăcios recenzat de foştii comunişti pentru care orice referire la istoria românilor echivalează cu un atentat la internaţionalismul lor de două parale în lipsa accesului la alte culturi prin citirea în original. Respingerea ultimului roman, scris de Vintilă Horia în româneşte, a dus la o pauză de ani de zile când oficialii n-au mai dat nici un ban pentru traducerea faimosului scriitor, atât de preţuit pe continentul sud-american, în Franţa, Italia şi în Spania, locurile sale de exil. Apoi a apărut antologia scrierilor româneşti alcătuită de Mircea Popa sub titlul Moartea morţii mele (Dacia, Cluj-Napoca, 1999). După cinci ani s-a tipărit culegerea de scrieri memorialistice si de portrete (redactate în limba română) îngrijită de Nicolae Florescu: V. Horia, Suflete cu umbra pe pământ (Ed. Jurnalul literar, Bucureşti, 2004). Pe 20 noiembrie 2010, volumul alcătuit de Gabriel Stănescu (1950-21nov.2010) intitulat: V. Horia, Contra naturam- publicistica exilului (Criterion Publishing, Bucureşti 2010), s-a lansat la Târgul de carte “Gaudeamus” din Bucureşti (se poate vedea inregistrarea din Sala Cupola a Târgului Gaudeamus pe adresa http://www.youtube.com/watch?v=-fK9Q9HL5lI)

Radu Portocala

3. v. Radu Portocala, Prieteniile păguboase ale ICR, scris pe 10 dec. 2007 la adresa http://portocala.wordpress.com/category/icerisme/page/2/ precum şi Radu Portocală, interviul din “Ziua” http://stiri.kappa.ro/actualitate/06-12-2006/radu-portocala-contesta-conducerea-icr-113330.html si mai ales demisia sa din postul de director I.C.R.-Paris, dec. 2006, relatată în Cronica română: http://www.cronicaromana.ro/index.php?editie=1226&art=62352 .
4. Emil Cioran, Pe culmile disperării, 1934; Sur les cimes du desespoir, publicată la Paris în 1988 de C-tin Tâcu.
5. v. “blocajul în dihotomii” în A. Pleşu, Limba păsărilor (1994, p.249), reluare fără trimitere la Constantin Noica (1909-1987) a ideilor acestuia despre “logica lui Ares” din Scrisori despre logica lui Hermes, 1986 (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topologie a prezentului, ISBN 978-973-814-24-2, p.46, on-line http://www.isabelavs.go.ro).
6. v. interviul luat lui Andrei Pleşu de Rodica Palade în rev. “22”, nr.763 din 19-25 oct. 2004.

→ 3 CommentsTags:······

Retrospectiva Mario RICCI (Italy) Retrospective

February 17th, 2011 · Art Exhibitions, Diaspora, OPINION, PEOPLE, Reviews

Mario Ricci, "Civita di Bagnoregio", pastel

Mario Ricci – “Bosco Marino”, Pastel, Retrospective Italy

MARIO RICCI (Biographical note)

Retrospectiva de peisajii – Mario Ricci, Italy Retrospective of Lazio Landscapes.
Romanian-born Mario Ricci comes from a prominent family of architects, painters and leaders of the intellectual and cultural set of the 20th century Romania.
He distinguished himself in his career as a Civil Engineer with outstanding projects in Germany and the Middle East. His works as an amateur painter is part of a family tradition which includes his late paternal aunt, Zoe Ricci and step grandfather Dimitrie STIUBEI (1901-1986), both of whom died in exile.
Early in his artistic career Mario Ricci worked in the atelier of his grandfather on large official commissions in Tulcea and elsewhere, After his move to Germany Ricci had made several copies after great masters as a means of acquiring different artistic skills (see his copies after Monet and van Gogh).

"Cappella del Vecchio Cimitero", Mario Ricci, Pastel

Mario Ricci, "Campagna Sinese", acryl

Mario Ricci, "Castello di Sorano", Pastel

Mario Ricci. "Vista dal Capo Terzo", oil

Mario Ricci, Woodland Landscape after van Gogh

Mario Ricci, Landscape after Monet

Mario Ricci, Landscape after Monet

→ 2 CommentsTags:········

Commentaires sur un “Diskos” Orthodoxe

February 17th, 2011 · Art Exhibitions, OPINION, PEOPLE, Reviews

Russian Orthodox Patten/Diskos

Russian Orthodox Diskos (Private Colection)

Commentaires sur un “DISKOS” Orthodoxe

par Mircea MILCOVITCH

Il fut un temps où j’étais très proche de la symbolique alchimique, et par extension de celle chrétienne, que j’ai longtemps étudiée. Jésus parlait en paraboles, utilisait donc des symboles ; les premiers chrétiens les utilisaient aussi pour communiquer en se cachant : cependant, la symbolique chrétienne n’a pas l’importance des autres, puisque le christianisme n’est pas une religion ésotérique, mais bien au contraire, exotérique. Il n’y pas d’initiation secrète réservée à une caste. Sur votre diskos j’ai observé des choses que vous avez sans doute devinées sans difficulté et en dirais quelques mots sans trop m’étaler.

Il y a d’abord la séparation des trois enceintes, *[i] l’enceinte centrale représentant une église, symbole de la Jérusalem Céleste. Le mot « Ierusalim » en slavon y est d’ailleurs ajouté, et ce n’est peut-être pas uniquement pour indiquer que le diskos appartenait à une église se trouvant géographiquement à Jérusalem. Puis, l’enceinte qui l’entoure, pourrait être considérée l’Église terrestre où poussent les arbres de la sainteté, et où se trouve aussi l’emblème du pouvoir royal terrestre (l’aigle bicéphale). Un anneau les sépare, et sur cet anneau il y a des oiseaux, oies ou cygnes. Le tout est entouré par un dernier anneau, des eaux peuplées de poissons. Les poissons sont contenus dans un genre de branches, de palmes, ou des motifs servant à représenter l’eau courante. C’est bien possible, car ce sont les flots de l’eau de vie.

The Holy Sepulchre Cathedral Church of Jerusalem Restored 1809 after the Great Fire

Repartons du milieu, de la première enceinte : on y voit donc la Jérusalem céleste qui est ici une église, celle qui doit avoir douze pierres de fondation avec les noms des douze apôtres, douze tours et un plan carré. Il se peut que ce chiffre douze se trouve dans les franges du rideau au-dessus du tabernacle. Il faut aussi reconnaître qu’à ces époques, les graveurs étaient pris surtout par l’ornement et la décoration en soi, au détriment des détails strictement symboliques. Nous ne sommes pas dans le monde des allégories alchimiques ni dans celui des figures mnémoniques de la Renaissance occidentale ! Cependant, on reconnaît à droite, sur l’église, le drapeau, ou plutôt l’oriflamme que tient habituellement l’agneau pascal, symbole du Christ et de son sacrifice. Bien qu’elle figure aussi sur les coupoles, comme signe de la puissance de Dieu, la Croix en tant qu’instrument de sa passion est placée devant, sur l’enclos séparant le Royaume céleste de celui terrestre. Elle est là comme le signe du passage, l’intermédiaire pour le salut de nos âmes. L’église centrale serait donc le jardin spirituel de Dieu, planté sur le Christ, comme l’était le jardin d’Éden planté en Orient.

The Russian Czar's Double-Headed Eagle

Ce « jardin » est entouré d’une seconde enceinte où se trouvent les arbres de sainteté, les arbres de vie que sont les saints. Cela rejoint le sens que l’on donne à l’Église, elle-même une plantation de Dieu. Sur ce même anneau il y a l’aigle bicéphale, comme je l’ai dit, symbole de royauté terrestre. Il peut être l’aigle impérial (il faut savoir que celui à deux têtes est apparu après 1401), mais l’aigle en soi est d’abord le symbole biblique de Dieu, de la force de la foi, d’éveil spirituel, car il regarde le soleil en face lorsqu’il s’envole. Les altitudes où il vole ont fait de lui le symbole de l’Évangéliste Jean.

Une construction comme une église, avec des luminaires dans les absides latérales, mais en apparence vide au centre. Il se peut que ce soit la représentation de l’Etimasie, scène figurée dans l’Église orthodoxe souvent au-dessus de l’autel. C’est le motif symbolique de la préparation du trône pour le retour du Christ.

Pour finir avec la seconde enceinte, on y trouve aussi une construction ressemblante à une église, avec des luminaires dans les absides latérales, mais en apparence vide au centre. Il se peut que ce soit là une représentation de l’Etimasie, scène figurée dans l’Église orthodoxe souvent au-dessus de l’autel. Elle est le motif symbolique de la préparation du trône pour le retour du Christ. Sous la croix se trouve habituellement un trône vide, comme en attente. Sur les étimasies, ce trône est entouré par l’agneau, la colombe, le livre ou le rouleau de la vie, les instruments de la Passion, la couronne, le manteau de pourpre, etc.*[ii] Quant aux arbres de cette seconde enceinte, ils ont l’apparence des flammes, et pourraient ressembler aussi à des épis (le pain est rattaché à l’épi) ou aux cyprès. Au Proche-Orient le cyprès est un arbre sacré, car il est vivace et sa longévité signifie longue vie, immortalité. Il y a aussi des coupes dans lesquelles poussent des efflorescences dirigées, comme les arbres-flammes, vers le centre (le Ciel). Seraient-elles les symboles du buisson-ardent de Moïse, dans lequel l’iconographie se plaît parfois à placer la Vierge à l’enfant Jésus ? En tout cas, ces fleurs qui portent trois pétales pourraient être l’équivalent des lys, symboles de la Trinité ou de la Vierge Marie. Fleur biblique, le lys des champs est d’abord signe de confiance et abandon à Dieu.

les poissons séparés par des éléments décoratifs qui pourraient être des flammes. S’il en est ainsi, la symbolique est évidente : Il est question de l’eau vive, au sens spirituel l’eau baptismale, au sens biblique Dieu comme source de vie. Au sens chrétien, symbole de l’Esprit Saint

Voyons enfin la troisième enceinte. C’est une bande plus étroite occupée par des poissons, et les poissons séparés par des éléments décoratifs comme un genre de flammes. S’il en est ainsi, la symbolique parait évidente : il est question de l’eau vive, au sens spirituel l’eau baptismale, au sens biblique Dieu comme source de vie. Au sens chrétien, symbole de l’Esprit Saint. Une petite explication s’impose : planant à la surface des eaux dans le second verset de la Genèse, avant que la terre soit (le Tohu-va-Vohu hébraïque étant intraduisible) *[iii], descendant en langues de feu sur les Apôtres lors de la Pentecôte, l’Esprit de Dieu opère à partir des eaux du baptême. Il donne potentiellement la « vie » c’est-à-dire le salut par la victoire sur le péché au baptisé, c’est pourquoi, comme le poisson, le baptisé trouve dans cette eau son milieu vital. Né de l’eau du baptême, le chrétien est comparable à un petit poisson, comme le Christ lui-même. (cf. Tertullien, Traité du Baptême, I)

Nous avons vu que chaque poisson du diskos est placé dans un genre de branche, de palme, ou simplement un motif graphique sensé de représenter le mouvement. S’il s’agit d’une palme, cette branche verte représente la régénération, l’ascension, la victoire, donc l’immortalité. Lors de la fête des Rameaux, les palmes préfigurent la Résurrection du Christ. Observons aussi que les poissons suivent tous le même sens, le sens inverse aux aiguilles d’une montre, celui des processions rituelles autour de l’église, vers l’Est en sortant par ses portes, vers le lever du « soleil ».

Encore un mot quant aux poissons : si le poisson se trouve sur un plat, il représente l’eucharistie. Aux catacombes il devient l’image du Christ. Dans ces mêmes catacombes, accompagné par le mot IXTUS signifiant poisson, il dévoile les initiales de Jesu Xristus Theou Uios Sôter, autrement dit Jésus Christ Fils de Dieu Sauveur. À part cela, le Christ choisit les premiers apôtres parmi des pêcheurs, l’Évangile parle de la pêche miraculeuse, de la multiplication des pains et poissons, le Christ ressuscité en a même mangé. (Luc 24,42) Il devient le symbole du repas eucharistique et figure à côté du pain. D’autant plus lorsqu’il se trouve sur un diskos !

Pour finir avec cette dernière enceinte, l’image du « fleuve » d’eau et de sang qui s’est écoulé du flanc du Christ me vient à l’esprit. Serait-ce là l’explication des flammes étranges inscrites dans des ronds, qui se trouvent parmi les poissons ? Ce serait ainsi l’explication de ce « bas monde », le Cosmos, sanctifié par l’incarnation et la passion du Christ, comme s’il était lavé dans le « fleuve » écoulé de sa plaie sur la croix. L’hymnographie de l’Église y fait allusion. *[iv]

Le cygne est devenu symbole christique non pas à cause de l’élégance et la pureté de ses lignes, mais surtout à cause de son « dernier chant », avant la mort, le célèbre chant du cygne. Il le met en relation avec les dernières paroles prononcées par le Christ sur la croix. S’il s’agit d’oies, elles étaient pour les Celtes, comme les cygnes d’ailleurs, des messagères du monde spirituel.

Il reste encore un petit détail : la bande où figurent les oiseaux. Elle sépare la seconde enceinte de la Jérusalem Céleste. Ce sont d’abord des oiseaux, mais ma connaissance de ce que peut être la maladresse artistique d’un artisan-graveur me dit qu’il dessinerait bien autrement une colombe. La longueur du cou indique que ce sont des cygnes ou des oies. Le cygne est devenu symbole christique non pas uniquement à cause de l’élégance et la pureté de ses lignes, mais surtout à cause de son « dernier chant », avant la mort, le célèbre chant du cygne. Ce chant le met en relation avec les dernières paroles prononcées par le Christ sur la croix. Dans le cas où ces oiseaux seraient des oies, on se rappellera que les oies étaient pour les Celtes – comme les cygnes d’ailleurs – des messagères du monde spirituel. Ce peut aussi être un symbole hérité du monde grec, représentant l’innocence, la candeur, la pureté, mais aussi une initiation à travers les embûches de l’existence. *[v] Quoi qu’il en soit, nous sommes devant un symbole d’oiseau qui, dans l’héraldique « volatile », touché par la lumière, peut s’avancer sur le chemin de l’initiation. Je pense que dans ce cas précis, les « volatiles » signifient l’âme, car c’est elle qui peut traverser la limite séparant le matériel de l’immatériel.

Mircea Milcovitch

8 février 2011

[i] Symbole chrétien primitif, représenté le plus souvent sous une forme carrée, les trois enceintes reliées par la croix qui les traverse.

[ii] Cf. Petit dictionnaire des symboles, Brepols 1992

[iii] Traduction littérale hébraïque : « Puissance-contingente-d’être dans-une-puissance-d’être », traduit par les hellénistes par « indivisible et décomposée », et par Saint Jérôme « inanis et vacua ».  (Fabre d’Olivet, Cosmogonie de Moïse, in « La langue hébraïque restituée » Ed. L’Age d’Homme, 1975.

[iv] Après ce que Constantin donna la paix à l’Église (l’an 313), les théologiens se posèrent justement la question de savoir quelle serait, dans le Cosmos universel, la portée de l’effusion du sang divin répandu sur le monde. L’Église latine connait le « Pangue lingua » de saint Fortunat (VIe siècle), entré dans la liturgie de Vendredi-Saint, devenu célèbre par les musiques qui y ont été composées.

[v] Voir le Jeu de l’Oie.

[1] Symbole chrétien primitif, représenté le plus souvent sous une forme carrée, les trois enceintes reliées par la croix qui les traverse.

[1] Cf. Petit dictionnaire des symboles, Brepols 1992

[1] Traduction littérale hébraïque : « Puissance-contingente-d’être dans-une-puissance-d’être », traduit par les hellénistes par « indivisible et décomposée », et par Saint Jérôme « inanis et vacua ».  (Fabre d’Olivet, Cosmogonie de Moïse, in « La langue hébraïque restituée » Ed. L’Age d’Homme, 1975.

[1] Après ce que Constantin donna la paix à l’Église (l’an 313), les théologiens se posèrent justement la question de savoir quelle serait, dans le Cosmos universel, la portée de l’effusion du sang divin répandu sur le monde. L’Église latine connait le « Pangue lingua » de saint Fortunat (VIe siècle), entré dans la liturgie de Vendredi-Saint, devenu célèbre par les musiques qui y ont été composées.

[1] Voir le Jeu de l’Oie.

———————————-

The PATEN or DISKOS is used to hold Eucharistic bread which is to be consecrated. It is generally used during the service itself, while the reserved hosts are stored in the Tabernacle in a ciborium.

The General Instruction of the Roman Missal lays down rules for patens:

“…should be made from solid materials which are considered suitable in each region. The conference of bishops will be the judge in this matter. Materials which do not break or deteriorate easily are to be given preference.“

It is clear that patens and chalices do not have to be made of precious metal. Although this does not appear to rule out a material such as crystal, it would be considered unsuitable, whereas something such as ebony would be thought appropriate, and the use of a paten large enough for all is commended

In the Eastern Orthodox and Greek-Catholic Churches, the Paten is called a diskos. The diskos is usually more ornate than its Latin-Rite counterpart, and must always be made of gold or at least be gold-plated. The diskos may be engraved with an icon of Jesus Christ, the Nativity of Christ, a cross, or more frequently, an icon of the Theotokos. For Christians of the East the diskos symbolises the Virgin Mary, who received Christ into her womb, and gave him birth; and also the Tomb of Christ which received his body after the Crucifixion, and from which he resurrected. During the Divine Liturgy it is not only the Lamb (Host) that is placed on the diskos, but also particles to commemorate the Theotokos, the Saints, the living and the departed. Thus, on the diskos is represented the entire Church: the Church Militant and the Church Triumphant, arrayed around Christ. During the Consecration of a Church, a diskos is used to hold the relics of the saints which will be sealed in the Holy Table and antimension by the bishop.

In the usage of the Coptic Orthodox Church, the diskos usually has a flat bottom with no foot. Additionally, it has a raised edge, forming a relatively high rim, preventing particles of the offered elements from falling to the floor.

Description of the Diskos:

Jerusalem 1809, Cathedral Church of the Holy Sepulchre, Russian Orthodox Diskos engraved on copper –

(0verall dimension – 36 inches/84 cms diametre)

Central field – 10 inches/25 cms diametre

Concentric border – 10 inches/25 cms diametre

Outer decorative border with Fish and elevated decorative lip – 3cms/2.25 inches

The copper intaglio picture central to the Diskos represents the Church of the Holy Sepilchre Jerusalem 1809 which is the date of its re-consecration after the restoration following the great fire.
NOTE the main access open next to the one to its left which is walled in. On the second register, above the entrance is a large incense burner flanked by twelve smaller incense burners, six on either side, representing the Apostles.

→ 2 CommentsTags:················

Mircea Eliade si Părintele Arsenie Boca despre ieşirea din timpul istoric (Isabela Vasiliu-Scraba)

February 15th, 2011 · Diary, Diaspora, OPINION, PEOPLE

Mircea Eliade si Părintele Arsenie Boca despre ieşirea din timpul istoric

Isabela Vasiliu-Scraba

Rev. Arsenie BOCA: (1910 - 1989) was a Romanian Orthodox monk, theologian and artist. He was persecuted by the Communists and named among the 100 greatest Romanians. He was born in Vaţa de Sus, Co. Hunedoara, Transylvania and died at the monastery of Sinaia. Picture Credit: Herman Vlad. http://hermanvlad.wordpress.com/

Când Sartre* va înceta sa intereseze, Mircea Eliade va dăinui prin romanul său metafizic, Noaptea de Sânziene, credea Robert Kanters în Franţa anilor de glorie ai existenţialistului ateu. Raţiunea pentru care “ultimul dintre marii critici ai Parisului”(v.Monica Lovinescu, Demnitatea naraţiunii, în România literară, nr.9/1991) scria acest lucru ţine de fondul metafizic al romanului şi, dincolo de spaţiu si de timp, ea se regăseşte formulată limpede în spusele preotului profesor Dumitru Staniloaie (1903-4 oct.1993) din primăvara anului în care s-a dus la Domnul:

“noi, românii, trebuie să-i ajutăm pe occidentali să se spiritualizeze”

(v.rev.Apostrof, nr.3-4/34-35 martie-aprilie 1993, p.13).

Robert Kanters se pare că sesizase mesajul eliadesc adresat Occidentului, vinovat de răstignirea României la Yalta (1945), anume că istoria, din perspectiva împlinirii destinului uman, îşi pierde orice semnificaţie. Un filozof ajuns deţinut politic în România ocupată de trupele sovietice divulgă cu limbă  de moarte câteva cuvinte destinate prietenului său de dincolo de Cortina de fier. În pragul marii treceri, muribundul aflat după gratii transmite aşadar unui român de la Paris următorul mesaj pe care acesta are datoria să-l transmită la rândul său mai departe: “există o ieşire [din timp]. Să o caute şi ei [occidentalii]!” (v.Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene, vol.II, 2010, p.299).

Invocând întâi Biblia unde se arată că “porţile împărăţiei cerurilor se vor deschide şi va intra fiecare neam cu cinstea şi cu slava sa” (Apoc.21), apoi pe Sf. Vasile cel Mare, după care “eu n-am voie să mă afirm contra altora, dar n-am voie nici să neglijez darurile ce mi le-au dat Dumnezeu şi neamul meu”, teologul Dumitru Stăniloaie observa că “occidentalii n-au avut spiritualitatea profundă pe care a avut-o Răsăritul” (v.rev.Apostrof, nr.3-4/34-35 martie-aprilie 1993, p.13). Ilustrată de atitudinea contemplativă a ciobanului din balada Mioriţa, spiritualitatea românescă s-ar fi singularizat de-a lungul zbuciumatei ei istorii prin capacitatea “de a experimenta contemplaţia în suferinţă” (v. Mircea Eliade, “O anumită incapacitate”, în vol. Fragmentarium, ed. I-a1939; 1994, p. 146).

Interesat din tinereţe de transcendent, de “tot ceea ce nu face parte din lumea noastră deşi se află printre noi, în mijlocul nostru”, Mircea Eliade era convins că unii oameni ajung să trăiască precum sfinţii, într-un prezent continuu, deosebit fundamental de prezentul evanescent al timpului istoric măcinându-şi clipa iluzorie între a fost şi va fi fost. În Noaptea de Sânziene romancierul face o aluzie cât se poate de transparentă la timpul istoric în care au fost schingiuiţi şi omorâţi după gratii opt sute de mii de români (apud. dr. Florin Mătrescu, Holocaustul roşu, 1999) în marea lor majoritate ortodocşi din milioanele de români  întemniţaţi sau deportaţi din ţară sau din provinciile incorporate după 23 august 1944 în URSS. In momentele ultime ale deţinutului politic Valeriu Gafencu, trecut în lumea de dincolo într-o stare de har, Ioan Ianolide a trăit (în închisoare fiind) ieşirea din timpul istoric sub forma beatitudinii extazului mistic, având simţământul că Hristos era prezent în prietenul său care-i spusese atunci:

“Sunt fericit că mor pentru Hristos. Lui îi datorez darul de azi. Totul e o minune. Eu plec, dar voi aveţi de purtat o cruce grea si o misiune sfântă. În măsura în care mi se va îngădui, de acolo de unde mă voi afla mă voi ruga pentru voi si voi fi alături de voi. Veţi avea multe necazuri. Fiţi tari în credinţă, căci Hristos îi va birui pe toţi vrăjmaşii…A urmat o pauză… A putut să mai rostească ‘S-a sfârşit!”

Totul era făcut din lumină nepământească, dar real, un fel de realitate desăvârşită, a cărei vedere te face fericit… Şi-a dat sufletul către orele 13, în ziua de 18 februarie 1952” (I. Ianolide, Întoarcerea la Hristos, 2006, p.189-190).

St elefterie Church, Bucharest, The Altar fresco by Rev. Arsenie BOCA (photo Courtesy Ms Vasiliu-Scraba)

Părintele Arsenie Boca, el însuşi urmând a avea în 1989 o moarte martirică (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea martirică a Părintelui Arsenie Boca, un adevăr ascuns la Centenarul de la Mânăstirea Brâncoveanu,în rev. Arges, nr.10, oct. 2010), spunea prin anii patruzeci că Evanghelia a fost menţinută vie în conştiinţa veacurilor de toţi cei martirizaţi pentru credinţă (Cărarea Împărăţiei).
In romanul deschiderii cerurilor la echinox, Mircea Eliade imaginează trei personaje masculine, care însă evoluează în dublet: Biriş-Viziru şi Partenie-Viziru. În timp ce Partenie (romancierul de mare succes) este ucis prin confundarea acestuia cu alter ego-ul său, atât Biriş cât şi Viziru ajung pe tărâmul vieţii fără de moarte. Stefan Viziru în exilul de la Paris, în Noaptea de Sânziene, iar Petre Biriş – împrumutând trăsături de la filozoful Mircea Vulcănescu -, este asasinat, ca si acesta, prin schingiuire în temniţa comunistă. Inainte de a-şi da duhul, Biriş transmite un mesaj destinat lui Viziru, mesaj care nu este altceva decât o mărturie de credinţă în viaţa de dincolo. Într-o perfectă linişte interioară, semn al transcederii suferinţei şi a depăşirii spaimei de moarte Biriş spune următoarele: “Există o ieşire [din timp]. Să o caute şi ei !”. Dar Eliade n-a dedublat doar personajele masculine. Ciru Partenie si Stefan Viziriu se intersectau în existenţa lor cu Ioana şi Ileana, ultima fiind cea care reface cu Stefan cuplul primordial, ajuns în noaptea de Sânziene “la umbra unui crin” în Paradis.

Foarte schematic, povestea din balada Mioriţa se reduce la trei inşi din care unul moare ca să ajungă la prezentul etern al vieţii veşnice. Asociind baladei idei din filozofia platonică, în urmă cu nişte ani observasem că tripartiţia sufletului omenesc implică o singură parte cu acces la nemurire obţinut prin desprinderea de ursita celorlalte două (v.Isabela Vasiliu-Scraba, Deschiderea cerurilor într-un mit platonic si în Miotiţa/ The opening of the skies in a Platonic myth and in Mioritza ballad, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004). Faţă de această intrare pe tărâmul vieţii fără de moarte, creştinismul a adus noutatea |Împărăţiei lui Iisus care, “din destinul Lui, a făcut destinul care ne atrage spre Adevăr, spre Cale şi spre Viaţă”(Părintele Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei).
După anii de temniţă (în 1945, 1948, 1953, 1955, 1956 fără nici o condamnare) şi de Canalul Morţii (14 luni fără de vină), ieromonahul Arsenie Boca, scos abuziv din preoţie în 1959, pictează într-un altar bisericesc pe Maica Domnului cu Iisus în zeghe de puşcăriaş.

Rev Arsenie Boca: fresco Elefterie Church Bucharest: Jesus clad in political prisoner's clothes

Interesant este că nimeni nu observă, aproape jumătate de secol, nici haina pruncului Iisus, nici tunsura sa de puşcăriaş, deşi icoana are dimensiuni impresionante şi este cum nu se poate mai la vedere, chiar în altarul celei mai impunătoare biserici din mijlocul capitalei României (în apropierea Operei). Abia în 2007, când la Mânăstirea Diaconeşti se lucra la realizarea albumului Fericiţi cei prigoniţi. Martiri ai temniţelor româneşti (Ed. Bonifaciu, Bucureşti, 2008), Părtintele Arsenie Boca  îi dezvăluie în vis unui student la Teologie semnificaţia imaginii pictată de el în altarul Bisericii Sf. Elefterie cel nou din Bucureşti. Studentul vede zeghea, pe care de atunci încoace o observă multă lume, dar lui, în vis, i se mai arată ceva, cu mult mai semnificativ si mai ascuns mulţimii (v.A.V.Crăciun, “Pictura Părintelui Arsenie Boca”, în rev. Lumea Credinţei, anul V, nr.9/58, sept.2007). Anume că haina de puşcăriaş are darul de a se metamorfoza într-un mănunchi de raze care transfigurează spaţiul întunecos al unei celule, scăldând-o în focul ceresc pe care-l aduce cu sine imaginea de slavă a pruncului Iisus. Toţi sfinţii români din temniţele în care ocupantul sovietic a decapitat vârfurile spiritualităţii româneşti au mărturisit adevărul biblic după care “pentru veşnicia noastră în Împărăţia lui Iisus, nici preţul vieţii, şi nici un preţ nu este prea mare. Necazurile de acum nu sînt vrednice de a fi puse în cumpănă cu slava viitoare” (Părintele Arsenie Boca, Gâlceava omului cu revelaţia în Cărarea împărăţiei).

Pe când scria Noaptea de Sânziene, Mircea Eliade observase că omul modern a renunţat a-şi fructifica viaţa spirituală. Dar mesajul venit din România aflată “sub ocupaţie bolşevică”, mesaj adresat Apusului de un deţinut politic schingiuit până în pragul morţii, nu se referă nici la timpul istoric al ocupaţiei sovietice a ţării deposedată de Bucovina de Nord şi de Basarabia, nici la spiritualitatea pre-creştină perpetuată prin balada Mioriţa, îngânată de un profesor de filozofie în timp ce era torturat. Doar la nevoia stringentă a cunoaşterii adevărului şi mântuirii. Fiindcă, în opinia lui Eliade, asemenea urgenţe de natură spirituală au fost păstrate numai de românii sacrificaţi de Occidentali.

*La Paris, pe când era discutat romanul metafizic al lui Mircea Eliade, un critic literar scăpat de teroarea comunistă din RPR observase dezinteresul Occidentului pentru suferinţele românilor întemniţati cu sutele de mii de mercenarii ocupantului sovietic al ţării. Referitor la acest vinovat dezinteres al umaniştilor francezi de stânga, Ierunca nota următoarele: “lui Sartre nu i se cere decât o informaţie obiectivă. Dar el dă dovadă de ipocrizie şi amnezii inexplicabile” (Virgil Ierunca, Trecut-au anii. Jurnal, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000). Probabil pe undeva pe aici se află şi motivul pentru care Eugen Ionescu nu a vrut niciodată să-l cunoască personal pe J.P.Sartre. Poziţia lui Mircea Eliade faţă de Sartre credem că a fost determinată mai ales de limitarea existenţei umane la social şi politic pe care o sesizase în scrierile existenţialistului. Pentru un erudit şi un literat care şi-a dedicat întreaga viaţă studierii fenomenului religios, observarea acestei limitării era desigur în defavoarea lui Sartre. Platonician ca şi Nae Ionescu, istoricul religiilor nota într-unul din jurnalele sale că pentru el socialul si politicul ţin de resortul literaturii şi nu al vieţii umane în esenţialitatea ei. După Eliade, evenimentele din timpul sacru sînt cu mult mai reale decât viaţa desfăşurată în timpul istoric (M. Eliade, Fragments d’un jurnal, p.429-430).

Bucuresti, 7 Ianuarie 2011

Sursa:        http://isabelavs.blogspot.com

St. Elefterie church Bucharest - Internal frescos by Rev. Arsenie BOCA (Courtesy Isabela Vasiliu-Scraba)

Comments Off on Mircea Eliade si Părintele Arsenie Boca despre ieşirea din timpul istoric (Isabela Vasiliu-Scraba)Tags:·············

1980 – Thirty Years ago – Romania’s Communist Christmas

December 22nd, 2010 · OPINION, PEOPLE, Poetry, quotations

1980 – Thirty Years ago – Romania’s Communist Christmas

Social, Economic and Political Background:

During such an epic leadership of the scholarly personage, which was embodied by Elena Ceausescu – the Woman Creator-Symbol, beside her husband-hero Nicolae Ceausescu, there was no question of any other Romanian woman being allowed any creative exercise, except in reproductive terms.

Bucharest Historic Downtown bulldozed by Ceausescu 1980s

As if such inhumane policies were not enough Romanians under Ceausescu suffered the constant threat of being evicted from their homes, in the drive of modernising the country, with scores of city centres being razed to the ground, and the historic architecture vanishing with it,

16th c Monastery in the heart of Bucharest being bulldozed by Ceausescu to make room for his Pharaih delusions of grandeur

in order to make room for prefabricated Stalinist-style  blocs of flats. People were given 72 hours to clear their belongings and move into modern chicken coops: they abandoned their furniture and pets in the streets (hence the errand dogs of Bucharest, that have become proverbial).

Proverbial stray dogs of Bucharest - descendants of abandoned pets during Communism

To add to this unseeming social nightmare, intended to cower the people into utter submission, and steal their memory and their pride, during the early 1980’s, Ceausescu decided that all foreign debt, incurred over an unreasonable industrialisation, should be repaid, for which most agricultural products were exported; Romanians were left without basic foodstuff and miles-long queues were formed in front of state-owned co-ops, lining for hours on end, in the hope that something to eat would be provided: there was no meat, no fish, no eggs, no vegetables –only some rotten potatoes, occasionally, not fit to feed the pigs and on a good day one may find some chicken claws, with which one could make some broth with (q.v. Eugenia Velescu):

Potatoes:

“I got up early, at the crack of dawn, to secure a place, by 6 AM, in an interminable queue, in the hope of buying milk and eggs for our silver wedding anniversary, but I came home empty handed. That afternoon I went again on an errand to see if I could buy anything for our dinner at our local market place. This was an open air market where peasants with a tiny plot of land could bring their vegetables. These were a luxury as they were so expensive, so I thought I had a better chance of finding something. The stalls made of wooden planks on struts were absolutely empty and in the fine rain they looked desolate and dirty. I scanned the stalls, as the last peasants were about to leave, for their villages, outside Bucharest. It was winter time and dark was falling early in the day. As I was about to give up, looking down, carefully to avoid the pot holes full of rain water, I just noticed a few potatoes which fell on the ground, under the stall, so I asked the peasant if I could pick them up. As I knelt on the ground, with difficulty, at my old age, because of my arthritis, I put them in my plastic bag and asked how much he wanted. He did not want to receive any money, in deference to my old age. I must have looked pityfull and exhausted. I hurried home with just an empty bag with three potatoes covered in mud. As I entered our block of flats I met this young neighbor of mine, who exclaimed in surprise: madame, she said, ‘where have you found these potatoes, because I looked the whole day and found none… and I have a young baby at home who has nothing to eat. I am desperate.’ So, I handed over to her the  three potatoes, which were visible through the plastic bag and came home with nothing: but was glad to have done a good deed.” (Jenny, personal communication, 1981)

The whole despair of hunger is summed up in an open letter sent by the women of Romania to Elena Ceausescu, in 1980 (q.v. Hunger, Potatoes), which was published in the West.

Elena and Nicolae Ceausescu's Cult of Personality

Hunger (Open letter to Elena Ceausescu):

“Mrs. Ceausesscu,

We are a group of Romanian women from across twelve different Counties of this very Land that you and your husband, aided by your family, are leading, with these smiling, well-groomed faces – judging at least from  your ubiquitous  portraits displayed everywhere, in offices, factories, and streets – whilst the population suffers from malnutrition, being deprived of basic foodstuff.

You allowed yourself to say on TV that Romanians are fat and that they eat too much. As if the lack of food would make one fat! Indeed, it may be that the very lack of food that makes one fat as we are without even the most basic foodstuff such as potatoes, onions, dry beans, not mentioning green vegetables.”

(……………………………………………………………………………….)

“Since 1980 one could scarcely find anywhere any potatoes on sale in the state-owned shops and if, by chance, one finds any one could hardly eat three or four good potatoes out of four kilograms, as the rest are unedible, being so bitter.”

(……………………………………………………………………………)

“Where is our agricultural produce, dear “First Lady of the country”? We would dearly love to know it, from yourself, in your capacity of communist woman, wife and mother, where is our foodstuff? Where on earth could one find cheese, margerine, butter, cooking oil, the meat which one needs to feed the folk of this country?

By now, you should know, Mrs. Ceausescu, that after so many exhausting hours of travail in factories and on building sites we are still expected to rush about like mad, hours on end, in search of food to give our husbands, children and grandchildren something to eat.

You should know that we may find nothing to buy in the state-owned food shops, sometimes for days or weeks on end. And finally if one is lucky to find something, as we must stand in endless queues, which in the end  would put paid to all desire to eat and even to be alive! Sometimes we would even feel like dying, not being able to face the suffering, the utter misery and injustice that is perpetrated on this country.”

{Translated from French, text quoted in the special Issue nr. 20, Summer of 1981 under the title  ‘Roumanie, Crise et Repression, 1977 – 1980’’, in the Periodical  ‘L’Alternative – pour les Droits et les L ibertés Démocratiques en Europe de l’Est’, pp. 97, Paris, 1982)

The Romanians known for their defiant spirit which allows them to laugh during grief, as a means of ultimate catharsis (a face haz de necaz) could at least show a bitter smile, when hearing the Romanian gypsy children performing the parody of a Christmas Carol, in 1980, nine years before the tyrant and his wife were put down, on Christmas Day:

CHRISTMAS CAROL

Christmas Carol - Romania

(A   Parody sung by Romanian Gypsy children)

Father Christmas we do beg

Bring us butter, bring us egg.

If you ever come on foot

Bring some cabbage, or beetroot

If your bag is large enough

Add some maize and garlic cloves.

Christmas Father don’t miss either

The potatoes and the flour.

Should you come, though, in a sleigh

Don’t forget for the New Year

Toilet paper that’s so sparse,

To wipe at least our arse.”

(Translated by Constantin Roman, from the French version published in the magazine “L’Alternative” (Paris), supplement 20, 1981, pp. 96)

Ceausescu Propaganda Poster

→ 1 CommentTags:··············

Gabriel Badea-Paun awarded the prize “Le Second Empire-Fondation Napoléon”

December 11th, 2010 · Books, Diary, Diaspora, International Media, PEOPLE

Monsieur Gabriel Badea-Paun awarded the prize “Le Second Empire-Fondation Napoléon” for his monograph:

“Le style Second Empire : Architecture, décors et art de vivre”

Monsieur Gabriel Badea-Paun had received from Her Imperial Highness the Princess Napoleon the medal “Le Second Empire-Fondation Napoléon”. The ceremony had taken place on 7th December 2010 in Paris at the Palais de la Légion d’Honneur in the presence of the Chancellor and Army General Jean-Louis Georgelin.

HIH the Princess Napoleon with Mr Badea-Paun at the Palace of the Legion of Honour, Paris 7th December 2010

Born in Sinaia in 1973 Gabriel Badea-Păun has an MA in History and a doctorate in History of Art (Sorbonne, 2005) . He is a Knight of the Cultural Merit (Romania 2009) and in 2010 he received the “King Michael Medal for Loyalty”.

The Napoleon Medal awarded by HIH the Princess Napoleon to Mr. Badea-Paun (Paris, 2010)

The Napoleon Medal Awarded by HIH the princess Napoleon to Mr. Badea-Paun (Paris, 2010)

G.Badea-Paun: "Le style Second Empire"

→ 1 CommentTags:·······

Great Romanians: Dimitrie STIUBEI (1901-1986)

December 10th, 2010 · Art Exhibitions, Diaspora, PEOPLE

Great Romanians: Dimitrie STIUBEI (1901-1986)

Dimitrie Stiubei (1901-1986)

To paint the sea is not difficult: it is very difficult! This is why the greatest artists of all times, avoided this type of subject, which is very odd if one considers that the sea  represents two thirds of the surface of the earth.
Even nations with a history and tradition intimately linked to sea faring could not describe it through painting without a compromise: that is of painting sailing boats and sea battles without painting actually the waves.

Dimitrie Stiubei (1901-1986)

By contrast, Dimitrie Stiubei, placed the sea waves at the centre of his compositions, the open sea, towards the infinite horizon, where the sea meets the sky.
An ex naval officer Stiubei spent almost his entire life at sea. He did not become a painter by chance neither was he self-taught. He studied painting first from his mentor Jean Steriadi (1880-1986) and then as a student of the Munich Academy of Painting under Ernst Liebermann (1869-1960) and Peter Trumm (1888-1966):

Reference Letter of Prof. Peter Trumm of Munich (1929)

Peter Trumm described him as follows:

… blessed with an extraordinary talent, a vivid intelligence and a feeling about the  true  essence of painting, Dimitrie Stiubei surpassed all expectations through his military education. Within a very short time he developed his artistic capacity in an amazing manner. The sum total of his oeuvre, without any doubt, is very strong indeed, especially in portrait and marine painting.

Dimitrie Stiubei exhibited extensively in Paris, Athens, Geneva, Basel, Lugano and New York. He also exhibited at the Royal Society of Marine Artists in London.
The artist was honoured with the French Légion d’honneur and in the seventies he was decorated with the Vermeille medal from the Society of Arts, Sciences and Letters.

This is only a small part of his curriculum. During his long span of life at sea he neither fought the sea nor was he awed by it, like most people: instead he loved it and spent the  most beautiful moments of his life in its company.

This is how the artist was able to paint and imortalise those magic moments of intensity which the sea offers to the those who understand it.

After his retrospective exhibition in the United States, in 1970, The New York Herald Tribune called him:

‘the last and the greatest painter of the sea, of our epoch’.

Dimitrie Stiubei (1901-1986)

NOTE: text modified from the catalogue of Dimitrie Stiubei retrospective exhibition in Italy. (original text and illustrations –  Mario Ricci)

Dimitrie Stiubei (1901-1986)

→ 4 CommentsTags:·······

Romania photography by Joseph Koudelka – Paris Exhibition

November 18th, 2010 · Art Exhibitions, Diaspora, PEOPLE

Romania (1968) Joseph Koudelka Paris Exhibition (courtesy Eric Franck Fine Arts London

Josef Koudelka Photography  – Paris Exhibition

Romania photography by Joseph Koudelka – Paris Exhibition,  Caroussel du Louvre, courtesy of Eric Franck Fine Arts, London EC1.

After a degree in engineering from the Technical University in Prague, Josef Koudelka (b. 1938, Boskovice, Maravia) obtained a Rolleiflex camera and began photographing stage productions for theatre magazines. After leaving the theatre, he began documenting gypsy life in Romania, Slovakia and Western Europe. In 1968, Koudelka photographed the Soviet invasion of Prague and the Czech resistance efforts. In 1969 he was anonymously awarded the Overseas Press Club’s Robert Capa Gold Medal for these photographs, only publicly acknowledging authorship following the death of his father in 1985.

Koudleka gained political asylum in England in 1970, joining Magnum Photos Agency in 1971 and continuing to travel around Europe and photograph its landscape.

For a full selection of available photographs by Josef Koudelka, please contact Eric Franck Fine Art.

Comments Off on Romania photography by Joseph Koudelka – Paris ExhibitionTags:········