Sfidarea Idiocratiei
“Sfidarea idiocratiei sau Breviarul unui neconformist”
Extras din versiunea romana a cartii aparute in limba engleza sub titlul:
“Continental Drift – Colliding Continents, Converging Cultures”
Bristol and Philadelphia, 2000
ISBN 0 7503 0686 6
§ VIZA CANADIANA
Printre bursele de doctorat afisate la avizierul de la School of Physics, din Newcastle, era si un anunt pentru o bursa la catedra profesorului Tuzo Wilson de la Toronto.
Ei, Tuzo era un savant de renume mondial cunoscut pentru conceptiile lui de pionierat in domeniul Tectonicii Globale. El era acela care a introdus pentru prima data, la inceputul anilor ‘60 modelul faliilor transformante din Oceanul Atlantic care erau definitorii in mecanismul de reconstructie al acestui Oceanu si explicau de fapt deriva continentelor.
A fi facut parte din echipa lui Tuzo Wilson de la Toronto ar fi fost, intr-adevar un lucru exceptional, chiar greu de imaginat: era ca si cum l-ai fi apucat pe Dumnezeu de picior. Mi-am exprimat interesul si cum am trecut de primele stachete ale acestui concurs am fost avertizat sa fac neintarziat o cerere pentru a obtine viza canadiana. Anticipam si eram pregatit psihologic ca cetatenia mea romana si pasaportul roman vor complica lucrurile, dar fara indoiala trebuia sa incerc. In timpul uneia din intilnirile regulate pe care le aveam la Royal Society, am profitat ca sa trec si pe la Canada House, care era in buricul targului, la doi pasi de Trafalgar Square.
Cum Profesorul Tuzo Wilson era unul din cei mai cunoscuti geofizicieni, cu o reputatie internationala, imi inchipuiam ca viza canadiana pentru obtinerea unui doctorat sa fi fost doar o formalitate. Mai mult decat atat, in imaginatia mea Canada era invaluita de un vis romantic, inca de la varsta de 24 de ani, cand, fiind student in anul patru la Universitatea din Bucuresti, am publicat in “Contemporanul” o recenzie despre o carte de calatorie in Canada. Autorul, evident, era un rus, pentruca putini romani calatoreau in strainatate pe vremea aceea si cei care o faceau erau semidoctii partidului – oamenii ‘de incredere’. Restul populatiei trebuia sa se multumeasca sa voiajeze doar prin imaginatie. De altfel, ca sa imi fac bani de buzunar la Bucuresti mai scriam asa-zise impresii de calatorii complect fictive prin Danemarca, Scotia sua Sicilia, care erau inspirate din surse secundare.
Deci, asa cum se stie, in Romania anilor ’50 si ’60 nu se putea vizita strainatatea decat prin interpusii regimului care ne dadeau cu lingurita impresiile lor ‘principiale.’, interpretate in cel mai bun spirit al luptei de clasa si al spiritului ideologic… De fapt in subconstientul meu publicand articolele de “voiaj in Occident” simteam ca aveam o misiune de a promova in Romania niste valori la care nu aveam acces altfel.
Imi amintesc ca onorariul primit de la “Contemporanul” pentru recenzia canadiana mi-a permis sa-mi cumpar o noua pereche de pantofi, la care jinduisem poate de un an, sau doi.. Nu era un lux, era o necesitate pe care salariul de inginer al tatalui meu nu o putea oferi in Romania anilor ’60. Acum aceiasi pantofi ar fi urmat sa ma poarte spre tara despre care am visat, ca un covor fermecat, niste pantofi fermecati. Aceste ganduri m-au umplut de sperante tineresti cand am trecut pragul de la “Canada House” din Trafalgar Square.
Deci, in momentul acela fatidic cand am pasit in acea institutie aveam impresia unei candidaturi solide, chiar beton. Asta pentru ca mai aveam in mintea mea si alta legatura afectiva cu aceasta tara, care erau chiar traducerile mele din poezia canadiana. Cum Romania lui Ceausescu era interesata de achizitia unui reactor nuclear pentru centrala de la Navodari, in urma unei schimbari de strategie politica, in 1966, au fost a stabilite relatii diplomatice cu Canada. Ca rezultat al acestor noi legaturi diplomatice, orice subiect canadian era la ordinea zilei – ziarele erau obligate sa reflecte aceasta ‘sarcina de partid si de stat’ si sa scormoneasca ori si ce fel de subiect pe aceasta tema – Din pacate, datorita izolarii culturale si politice in care traiam nu se prea gaseau subiecte in afara cercului restrans de politruci care s-ar fi dus in ‘misiune’ prin Canada. Si asa s-a intamplat sa fiu, la 25 de ani care ii aveam, singurul ‘expert’ disponibil din tara cu ceva cunostinte despre literatura acestei tari. Asta pentru ca la examene, care le pregateam uneori in sala de lectura a Bibliotecii centrale Universitare, in loc sa citesc cartile de specialitate ma lasam tentat de alte volume, complect in afara subiectului central: era o practica periculoasa pentru care aveam sa platesc pretul repetarii unor examene. Dar aceasta conta mai putin pentru mine, fata de placerea ne mai pomenita de a ma fi instruit in cultura altor tari, la care nu aveam acces decat din putinele carti in engleza sau franceza care mai treceau cenzura in Romania de atunci.
Publicarea articolului meu mi s-a parut un eveniment major, mi se alocase un sfert de pagina in “Luceafarul” (“Din poezia Canadiana: Jean-Guy Pilon si Miriam Waddington, Luceafarul, 9,8, (199), 6, Bucuresti 1966).
Impresia mea era colorata de faptul ca la acea vreme “Luceafarul” reprezenta, impreuna cu “Contemporanul” un fel de “Olimp” al intelectualitatii Bucurestene la care multi aspirau, dar putini erau alesi: era un fel de recunoastere a aspirantilor. Inutil de adaugat, cumetriile de acum 40 de ani, ca si acuma, pe valea Dambovitei, erau feroce, dare eu fiind un boboc neavizat, nu reprezentam un pericol pentru nimeni si aveam in plus avantajul cunoasterii limbilor straine si cunoasterea unui subiect, hai sa-i zicem esoteric.
Articolul meu de fond cuprindea si cateva traduceri din poezia canadiena, insotite de o prezentare generala. Un al doilea articol l-am oferit mai tarziu saptamanalului literar “Tomis” de la Constanta (“Patru poeti canadieni, Robert Choquette, Jean-Guy Pilon, E.W. Mandel, Gregory M. Cook”, Tomis, 3, 4, pp24, Constanta 1968). Ca un ‘ilustru necunoscut’ si student la inginerie, era nemai pomenit sa mi se ofere un asemenea spatiu.
Cu al doilea onorariu primit de la Constanta pentru articolul despre poezia canadiana imi cumparasem si costumul in care aterizasem la Newcastle, dar de departe cea mai mare satisfactie a fost festa politica si bucuria secreta pe care am trait-o la publicarea in romaneste a unui anumit poem al lui Jean-Guy Pilon:
L’Etranger d’ici
Strainul acesta
Era dintr-o tara de corsari bigoti,
Unde inconstienta era luata drept dogma,
Nebunul drept intelept
Si imbecilul drept stapan,
Era o tara de lupte inutile
Si de ruini magnifice,
O tara mancata de viermi.
Cand a vrut sa-si strige neputinta,
Nu i s-a ingaduit sa o faca
De-abia l-au lasat sa moara.
In Romania anilor ‘60 acest poem a fost o adevarata dinamita politica. Daca ar fi fost semnata de un roman, din cauza insinuarilor politice, nu numai ca nu s-ar fi publicat deloc, dar autorul ar fi fost trimis la ani grei de temnita, sau in cel mai bun caz la spitalul de psihiatrie. M-am identificat eu insumi cu Jean-Guy Pilon si tara pe care o descria, ca fiind Romania. Scuza de a prezenta acest poem sub o acoperire canadiana a fost unica si greu de rezistat, dar in sine un execitiu nu fara riscuri – si iata ca reusisem imposibilul, oferind publicului sa citeasca printre randuri, intr-o tara unde, asa cum spunea versul, nu puteam sa ne facem ascultati, si nici macar sa murim cu demnitate.
Exaltat de aceste amintiri vii legate de “experienta” mea canadiana, m-am indreptat intr-o stare de euforie exaltata de adrenalina, spre sectia de vize a Marelui Comisariat Canadian (the Canadian High Commissioner). Le-am explicat ca aveam nevoie de o viza pentru un doctorat in Geofizica la Universitatea din Toronto. Cu aceste spuse le-am prezentat scrisoarea profesorului Tuzo Wilson, care-mi oferea un loc de doctorand. Tanara de la ghiseul de imigratie era mai tanara decat mine, dar parea foarte sigura de sine. Nu a interesat-o nici scrisoarea de la Universitate, nici ca era vorba de un doctorat, ea isista in schimb in prezentarea in original a diplomelor de scoala primara, de liceu si asa mai departe, incepand sa imi citeze paragrafe intregi din regulamentul de imigratie, dupa care a adaugat in final:
“Vedeti Dvs, nu putem lasa pe oricine sa intre in Canada Sunt prea multe cereri. Avem nevoie doar de oameni educati: aveti baccalaureatul?”
“Dar vedeti, asa cum reiese clar din aceasta scrisoare, aici este vorba de un doctorat. Aceasta implica in prealabil existenta unui baccalaureat, nu?”
Ea nu parea receptive in timp ce a impins scrisoarea lui Tuzo Wilson la o parte, spunand:
“Complectati va rog formularul cu toate rezultatele examenelor scolare si atasati toate diplomele in original.”
Era de la sine inteles ca nu venisem in Anglia cu diploma mea de inginer si cu atat mai putin cu diploma de baccalaureat sau de scoala primara. Nu venisem cu ele pentru ca nu anticipasem sa ramaan in Occident. In plus, daca la iesirea din Romania m-ar fi prins cu diplomele in buzunar, m-ar fi oprit la granita, mi-ar fi confiscat pasaportul si m-ar fi supus unui interogatoriu serios cu urmari grave.
Prin comparatie, la Londra, toata discutia aceasta mi se parea absurda. Cum indraznea ea, aceasta ‘gagauta’ necoapta sa insiste asupra unor detalii atat de neinsemnate, cand ar fi trebuit sa vada de la inceput ca eram de fapt invitat in Canada pentru lucruri mai mai mari si mai importante?
Desigur, in naivitatea mea de Roman proaspat venit in Occident, nu imi inchipuiam ca acestea erau reguli birocratice pentru care nu se puteau face exceptii.
‘Asculta,”am trecut eu la ofensiva: ”spui ca in Canada sunt acceptati doar oameni educati, da?”
“Da.”
“Foarte bine. Conform obligatiilor constitutiei Canadiene dumneata ar trebui sa fii perfect bilingva, sa vorbesti amandoua limbile nationale, Engleza si Franceza, da?”
“Da.”
“Acum”, am intrebat cu un zambet ironic, “Esti in stare sa vorbesti franceza?”
“Nu”, a recunoscut ea, “Nu sunt.”
“Ei bine, atunci inseamna ca eu ar trebui sa stau de cealalta parte a ghiseului punandu-ti tie intrebari pentru a-ti permite sa intri in Canada. Eu as avea mai mult drept sa fiu acolo decat tine.”
Am iesit furtunos din cladirea masiva, nefiind capabil sa-mi arat tot dezgustul fata de aceasta birocratie meschina.
Chibzoind afara pe trotuar, odata ajuns in Trafalgar Square, sigur ca am realizat cine a pierdut de fapt, partida; dar oare intr-adevar asa era? Aveam oare nevoie sa ma conformez acestei crase idiotii, acestei cretine birocratii, pe care o credeam sa fie apanajul specific tarilor comuniste? Din pacate am ajuns cu greu la concluzia inevitabila, ca natia ‘imbecililor’ nu avea granite. Trebuia sa existe, pe undeva un fel de mafie internationala a semidoctilor, care ajung sa se cocoteze in astfel de slujbe pe tot intinsul globului, ceva atat de bine rezumat de imaginea metaforica romaneasca a “scroafei din copac”.
§ CAPACITATEA LA LIMBA ENGLEZA
I-am scris Profesrului Tuzo Wilson la Toronto, spunandu-i ca vizita mea de la “Canada House” din Londra nu a fost un succes, din lipsa diplomelor originale. El a inteles perfect greutatile creeate de birocratie si m-a asigurat ca va face toate formalitatile de viza chiar la Toronto, ca lucrurile sa se rezolve mai usor. Intre timp mi-a dat sa completez formularele de inscriere la universitate. Printre conditiile obligatorii am observat ca toti studentii din tarile ne-anglofone trebuiau sa treaca testele Oxford si Cambridge de capacitate la limba engleza. Care “capacitate”? Nu era engleza mea destul de buna? Nu facusem traduceri din engleza? Nu am publicat in engleza? Nu am tinut conferinte in engleza la diverse universitati? Bine, sigur ca am facut toate astea, dar trebuia sa o dovedesc, in mod prtactic trecand un examen. acceptand rutina de care aveam oroare. In plus, trebuia sa platesc o taxa de examen, o suma imprtanta pentru mine, iar eu traind de pe o zi pe alta, nu puteam sa ma prezint la examen. Nu puteam sa fiu convins sa ajung sa ma conformez. Si totusi chiar si bastinasii din Newcastle ma intelesesera perfect desi ei vorbeau o altfel de engleza fata de engleza mea clasica (Queen’s English, spre deosebire de colloquial English, sau chiar de slang). Insasi ‘gasculita’ de la biroul de imigratie de la “Canada House” m-a inteles perfect de bine cand i-am dat replica. Asta inseamna ca eram capabil sa vorbesc Engleza si atunci ce mai era nevooie sa dovedesc? Pur si simplu nu puteam.
Uitandu-ma retrospectiv, sigur ca sufeream de o mandrie prost inteleasa, pornita din motive practice de lipsa acuta de bani: eram sarac lipit si singurul meu atout era tineretea, educatia si convingerea de a razbi.
I-am scris profesorului Tuzo Wilson, exprimandu-mi regretul, de a fi nevoit sa abandonez ideea unui doctorat la Toronto.
Trei luni mai tarziu in 1969, fusesem acceptat la Cambridge, la Peterhouse, cel mai vechi Colegiu din acea Universite, fundat in 1284 obtinand o bursa la care au concurat peste doua sute de candidati si pentru care nu mi-au cerut nici diplome de scoala primara nici examen de limba engleza:
Bine, bine dar incidente de genul acesta au consecinte neasteptate care iti indreapta cursul vietii pe carari misterioase: a quelque chose malheur est bon!
Constantin ROMAN
(Londra, Martie 2006))
Ing (Geofizica Bucuresti, 1966)
PhD (Cambridge, Tectonica Globala 1973)
Profesor Honoris Causa (U. Bucuresti (1997)
Comandor Ordinul pentru Merit (Cultura si Democratie, 2000)
Extras din “Sfidarea idiocratiei – Breviarul unui neconformist”
versiunea romana a cartii aparute in limba engleza sub titlul:
“Continental Drift – Colliding Continents, Converging Cultures”
Institute of Physics Publishing, Bristol and Philadelphia, 2000
ISBN 0 7503 0686 6
www.constantinroman.com/continentaldrift
Constantin ROMAN 5/18/2006
SHORT BIO: Robin ROBERTSON was born in Scone, Perthshire, in 1955 and brought up on the north-east coast of Scotland, but has spent much of his professional life in London, where he is currently Poetry Editor at Jonathan Cape. Robertson came late to publishing in terms of his own work, his debut collection A Painted Field appearing in 1997. However, the assuredness of his poetry made an immediate impression, winning the Aldeburgh Poetry Festival Prize, the Saltire Society First Book of the Year Award and the Forward Poetry Prize for Best First Collection. His two subsequent books have also attracted acclaim, culminating in his most recent, Swithering, winning the Forward Poetry Prize for Best Collection. In 2004 he received the E. M. Forster Award from the American Academy of Arts and Letters.
