Centre for Romanian Studies

Romania anilor ’50 si ’60: Muzica usoara occidentala sub Comunism

Piața de discuri din Romānia anilor ‘50 și ‘60 era foarte săracă și limitată la muzica populară romānească, la romanțe cu Ioana Radu și la muzica dedicată “vremurilor noi”, de genul “Lelița cu tractorul” cu cantece eroice de genul:

“Foaie verde izma
Ma mananca-n cizma”.

Singurul mod de a auzi muzica occidentală era pe posturile de radio cu unde scurte, care nu erau bruiate de regimul communist.

Muzica dată pentru Romānia la radiourile “Europa Libera” sau “Vocea Americii”, sau “Deutsche Welle”, etc. era și ea bruiată. Deci eram limitați la ascultarea posturilor Monte Carlo sau a bazelor militare Americane (pe atunci īn Libia), unde se oferea muzică la cererea ascultătorilor. Se intelege de la sine că noi, cei din Romānia, nu puteam să cerem nimic, doar ascultam ce cereau alți ascultători, īn cazul Libiei, arabi.

Uneori, la Bucuresti, mai auzeam de la prietenii unor prieteni, cam la māna a treia sau a patra, de niște “ceaiuri” date īn cartierul Primăverii, unde “grangurii” īși aveau ghetoul privilegiat, īn casele luate cu japca de la “exploatatorii” care īnfundaseră pușcăriile de la Sighet sau Aiud.
Copiii lor, de aceeași vārstă cu mine, primiseră discuri de muzică ușoară: twist, rock’n roll – muzică “decadentă” pentru noi, dar nu și pentru ei. Era imposibil de pătruns īn asemenea cercuri, și m-aș fi simțit complect “pe din afară”, așa că doar visam. Īn plus, nu era suficient să fi pus māna pe un disc străin, ci trebuia să ai și un “patefon” modern, pentru “microsilloane” de 33 și mai tārziu de 45 (rotații pe minut). Asemenea tehnologie nu exista pe piața liberă, dar la un moment dat a fost importată din Cehoslovacia sau Germania de Est. Prin anii ‘60 apăruseră niște īnregistrări romānești (Electrecord) cu cāntăreți occidentali simpatizanți comuniști – interpretul negru american de jazz Paul Robson, sau comunistul francez Yves Montand. Ei, asta era mare lucru! Dar noi tinerii preferam Beatles sau Paul Anka, īnsă de unde Dumnezeu să īi găsești?

Dar iată că la un moment dat s-a inventat magnetofonul portabil! Importat din Cehoslovacia, putea fi găsit făcānd o coadă interminabilă la București și plătind prețuri exorbitante (șase luni de salariu al unui inginer!). Īn plus, erau extrem de grele! Nu mai stiu – cel putin 10 kilograme. Benzile magnetice se găseau de ocazie, dar foarte scumpe și ele. Și așa a īnceput o piață de muzică occidentală vāndută, cum ar fi , “pe șest” (sau “sub palton”, cum se spunea), pentru că asemenea preocupări erau considerate “decadente”: dacă intrai īn radarul unui vecin puteai să fi denuntat și să fi fost luat la īntrebări de secretarul de Partid la școala, la facultate sau la birou. Consecința cea mai gravă? Erai dat afara ca “element dușmănos” sau “cosmopolit” și cariera ta profesională era terminată. Te trimiteau la “munca de jos”, adică necalificată, īntr-o uzină, unde te “reabilitau” după ani buni. Ei, īmi făcea plăcere sa fiu “decadent” și gāndindu-mă mai bine, cred că eram inconștient și am avut mare noroc ca nu mi s-a intamplat nimic.

Īn mod retrospectiv mi se pare ironic că tocmai Partidul Muncitoresc Romān (mai apoi devenit PCR) considera “munca de jos” – īn speță munca necalificată a muncitorilor – un mod de pedeapsă și de rușine.
Īmi amintesc că, īn modul cel mai neprevăzut, mama unei prietene, franțuzoaică căsătorită cu un romān īnainte de război, reușise prin intervenții la Ministrul Florescu, Ministrul Chimiei, să poată merge la īnmormāntarea mamei sale la Paris. Florescu era communist ilegalist, deci avea influență. Ei, mama prietenei s-a intors de la Paris cu microsilloane franțuzești și cu un patefon electric portabil (care cāntărea doar vre-o trei kilograme) și care devenise un obiect de “cult” și de mare interes pentru o gașcă de prieteni de 16 ani. O altă prietenă din cartierul Traian se aranjase cu maică-sa să plece de acasa și așa am organizat diverse “ceaiuri” (duminica după-amiază, īntr-o singură cameră plină de mobilă), unde am dansat pānă ne-am tocit călcāiele. Chiar ne simțeam īn “al noualea cer”, ca și cum am fi fost transportați īn Occident pe un covor fermecat. Totul s-a terminat abrupt cānd niște vecini ne-au denunțat și am avut noroc că am scăpat fără consecințe, alfel am fi fost transportați la miliție pentru un altfel de amuzament. Asta era īncă sub dictatura lui Gheorghiu-Dej, deci īnainte de Ceaușescu.
Răspunsul pe scurt?
NU PUTEAI să īți procuri discuri: ori ascultai posturi de radio pe unde scurte, ori īnregistrai ceva la magnetofon (“magul”), ori poate știai pe cineva care știa pe altcineva care…ș.a.m.d. te invita la un ceai unde ascultai discurile aduse de “organe” și nevestele lor pentru odraslele lor. Și “mulțumeai din inimă partidului iubit” și pentru atāta.
SIMPLU!