Centre for Romanian Studies

IsabelaVasiliu-ScrabaNoica-subversivMEANDRE2009/21febr. 2010/185760car.
Isabela Vasiliu-Scraba
Cât  de  subversiv  putea  fi  Noica*

«Având presimtirea dezastrelor teritoriale din vara acestui an apocaliptic m’am încumetat [eu, Lucian Blaga] să afirm că noi, Românii, vom avea un viitor de natură spirituală cum n’am avut niciodată». Desprinsă din Prelegerea inaugurală din anul universitar 1940-1941 ţinută la Universitatea din Cluj mutată la Sibiu (1) din cauza masacrării românilor din jumătatea de Ardeal primită de Horty de la Hitler, spusa lui Blaga s-a adeverit întocmai (2). E suficient să ne gândim la faima internaţională a lui Zevedei Barbu, fost secretar de redacţie al revistei sibiene “Saeculum”, după 1946 diplomat la Legaţia României de la Londra de unde îşi dă demsia în octombrie 1948. Peste ani el avea să devină autorul unor cărţi de referinţă în domeniul psiho-sociologiei: Development de la pensee dialectique (327p., Paris, 1947), Democracy and Dictatorship  (Londra, 1956) şi Problems of historical psychology  (Londra, 1960) în care analizează îndeaproape societatea ateniană din vremea lui Pericle, omul grec cuprins în cadrul social, politic şi intelectual pe care îl crează. Cu sprijinul lui Grigore Nandriş (3) Zevedei Barbu a fost profesor în Anglia, din 1953 la Universitatea din Glasgow, apoi în 1959 la Universitatea din Sussex, (iar din 1977 în Brazilia la UnB). Prin cărţile sale, Zevedei Barbu l-a influenţat pe Jean Pierre Vernant (4) care i-a preluat formula “back to the Greek” (v. Nicole Loraux, La tragedie d’Athene, Paris, Seuil, 2005).

Independent de întoarcerea la grecii antici preconizată de Zevedei Barbu(1914-1993), Noica s-a întors şi el la înţelepciunea antică. Întâi luând ore de greacă veche cu Constantin Fântâneru(1907-1975) care fusese coleg la Liceul Sf. Sava cu Dan Botta şi care îşi luase ca şi acesta licenţa în limbi clasice în 1930. Rămas în ţară printre prieteni, dar – ca şi Alexandru Dragomir, Octavian Nistor, Alexandru Paleologu, Traian Herseni, C-tin Fântâneru, Blaga, Botta, Vasile Băncilă, etc. -, fără drept de semnătură, Noica dorea să afle prin anii cinzeci “înţelesul grec al dragostei de oameni şi de lucruri”, pornind de la dialogul platonic Lysis. Era însă preocupat şi de Goethe. Scrisese în domiciliul forţat de la Câmpulung şi un Anti-Goethe. Ba avea scrisă şi o carte despre Hegel, dialecticianul răstălmăcit de ideologia ocupantului sovietic al României ciuntite. După anii de chinuri suferite în temniţa politică pentru felul eronat în care l-a hermeneutizat pe Hegel (5) într-un manuscris predat la unica editură bucureşteană ESPLA, Constantin Noica s-a angajat la Centrul de Logică. Aici s-a întors iarăşi la greci. La început la Aristotel, apoi la Platon. Pe urmă a putut să se întoarcă şi la gândirea filosofică românească, aşa cum apăruse ea în momentul de graţie în care Mircea Vulcănescu îşi publicase Dimensiunea românască a existenţei (martie, 1944).

In 1978 lui Noica i se publica Sentimentul românesc al fiinţei. După 34 de ani de la îndepărtarea forţată a filosofului dublat de un economist de geniu, C-tin Noica îi aducea în discuţie gândirea, desigur fără a face în mod explicit referire la scrierile interzise ale lui Mircea Vulcănescu. În marginea acestora Alexandru Dragomir argumentase ideea că opera unui gînditor “nu are o singură dimensiune: cantitatea”(v. Ultimul interviu al filozofului A. Dragomir, în rev. “Asachi”, Seria III-a, Nr.5 (241), dec.2008-ian.2009, p. 7) pentru a afirma în final că “Vulcănescu era copleşitor” (ibid.).

La Noica, evocarea Dimensiunii româneşti a existenţei, “cea mai substanţială tâlcuire a întâmplărilor valahe” (apud. Emil Cioran), apare în însuşi titlul ales. Dacă la Mircea Vulcănescu raportarea omului la transcendenţă –din perspectivă românească – luase înfăţişarea unei dialectici a participării cu accentul pus pe cel de-al doilea pol al relaţiei, Noica apasă pe primul termen,  invocând sentimentul “omenesc” trezit de problematica fiinţei. Astfel, cei de la cenzură au putut crede că filosoful supravegheat la Păltiniş n-a ieşit din cadrele ideologiei materialiste, că el s-a  preocupat de subiectivitatea omului nou al materialismului ştiinţific, dezinteresat de polul transcendent pe care îl implică orice act religios. In capul lor, problema ontologică, sau problematica fiinţei nu depăşea aspectul interpretării imanentiste a existenţei materiale a omului şi a lumii de care se ocupă cu mult succes ştiinţa şi tehnica de ultimă oră.

De fapt, ancorarea lui Noica într-o viziune creştină asupra lumii reiese din simpla alegere a termenului de “sentiment”, care nu poate fi decât sentimentul pozitiv al iubirii. Presupusa imanenţă a problematicii fiinţei e anulată din start de caracterul tranzient al sentimentului iubirii care face trimitere la ceva aflat în afara celui ce iubeşte. Or, în credinţa creştină iubirea are un loc privilegiat: Din iubire pentru oameni, şi nu din indiferenţă la soarta omenească, Dumnezeu s-a făcut om. Relaţia pe care omul românesc o are cu ceva de dincolo de el apare la Noica din afirmaţia explicită că fiinţa la români ar fi “întru” (în şi înspre, adică participând şi năzuind către altceva decât materialitatea proprie şi materialitatea lumii). Cu găselniţa acestui “întru”, de care era pe bună dreptate foarte mândru, Noica subscria (ca şi Mircea Vulcănescu) la ideea de sorginte medievală după care participarea la Divin are niveluri şi intensităţi diferite.

Pe urmele lui Vulcănescu el va evidenţia aportul adus de câteva cuvinte româneşti la problematica fiinţei. Demersul ambilor s-a situat în descendenţă heideggeriană. Interesant este că şi filosoful de la Freiburg im Briesgau urmărea cu interes gândirea românilor, la început impresionat de auditoriul provenit din Regatul României (Nae Ionescu, Constantin Floru, Stefan Teodorescu, Dumitru Cristian Amzăr, Constantin Noica, Petre Ţuţea, Sorin Pavel, Octvian Nistor, George Uscătescu, Vintilă Horia, etc.). In timpul războiului, la seminariile sale, când vreun student se împotmolea, Heidegger întreba: Ce părere au Latinii? (adică Alexandru Dragomir, Octavian Vuia, Constantin Oprişan, etc.), fiind un perfect cunoscător al limbii latine (făcuse studii teologice şi un doctorat în gândirea medievală). Mai putea avea acces şi la tezele de doctorat în filosofie publicate de români în germană, lucrări interzise în comunism, care nici până azi n-au fost editate în româneşte. Heidegger se pare că era la curent şi cu revista de filosofie scoasă de Blaga, procurată prin Walter Biemel (6). De Mircea Vulcănescu aflase cu siguranţă de la Constantin Amăriuţei. Acesta povestea cum marele Heidegger notase şcolăreşte interpretarea  vulcănesciană a termenului de “aevea” pe care i-a relatat-o Amariuţei cu ocazia unei vizite (v. N. Florescu, Menirea pribegilor, Bucureşti: Jurnalul literar, 2003). In studiul nostru Constantin Oprişan, un discipol necunoscut al lui Heidegger (rev. “Rost”, an VI, nr.70, dec. 2008, p.25-30) semnalasem cum la vremea când bătrânul filozof era atacat la Paris şi omagierea sa fusese interzisă  la Sorbona(7), se formase un fel de zid românesc din foştii săi studenţi care l-au omagiat pe Heidegger printr-un Colocviu organizat în Castelul de la Cerisy la Salle.

Petre Ţuţea spunea că în închisoare, fără ajutorul lui Dumnezeu, nu s-a putut supravieţui. Părintele călugăr Arsenie Boca, şi el martir al închisorilor comuniste, spunea mai explicit că la schingiuiri, doar prima lovitură o simte deţinutul politic: restul le suportă Dumnezeu. Atât Ţutea (devenit gânditor creştin) cât şi Noica au supravieţuit. Surprins la un moment dat că citeşte Biblia, filosoful de la Păltiniş a improvizat o scuză de toată frumuseţea: Propriu-zis, el nici n-ar citi din Biblie. Si-ar face doar lecţiile. S-ar documenta. Să nu apară nepregătit în faţa fiului său pe care nu-l mai văzuse de când acesta era elev. Pentru că între timp, Răzvan al său plecat în Anglia devenise călugărul Rafail. Cum să discute el cu Rafail, dacă nu pune mâna pe cartea interzisă de ideologii materialişti?

Note:
1.v. L.Blaga, Curs de filosofia religiei. 1940-1941; text stabilit de Dorly Blaga (Alba Iulia: Fronde, 1994, p.7). Din cauza masacrelor şi a terorii dezlănţuite pe teritoriul românesc alipit Ungariei  (sept. 1940 – oct. 1944) prin Dictatul de la Viena, 200000 de români s-au refugiat în România şi 280000  au fost expulzati cu de-a sila din Transilvania de Nord. Mulţi dintre românii rămaşi au fost aruncaţi de administraţia maghiară în lagărele de la Satu Mare, Carei, Târgul Mureş, Marghita, Someşeni, Zalău, Priscop-Landany şi în închisorile din Cluj, Oradea, Gherla, Sighet, Baia Mare, Sf. Gheorghe si din interiorul Ungariei (Seghedin, Debreţin, Budapesta, Bekes-Csaba, etc). Masacrele, omorurile, schingiuirile cu scosul ochilor, zdrobitul membrelor, bătutul cuielor în spinare împreună cu steagul românesc, spânzurare cu capul în jos pînă la pierderea minţilor, înjungheri cu baioneta si aruncarea în celule pentru o moarte lentă, violarea si injunghiarea femeilor tinere, măcelărirea copiilor, femeilor insarcinate si bătrânilor, masacrele în masă cu focuri de mitralieră au totalizat 19040 de atrocităţi în judeţele Bihor (3598), Ciuc (538), Cluj (6256), Maramureş (284), Mureş (2534), Năsăud (167), Odorhei (179), Satu Mare (1216), Salajs (1880), Someş (1623), Trei Scaune (765), toate petrecute între 1 sept. 1940 si 15 mai 1941 (v. Teroarea hortystă din Nord-Vestul României între sept. 1940 şi oct. 1944, Bucureşti, Ed. Politică, 1985 si Almanahul Steaua, Cluj, 1985). La aceste acţiuni de purificare etnică a teritoriului ocupat din străvechime de români s-au adaugat evacuarea  administrativă a 60000 de români trimişi de unguri în “lagăre de muncă” , de unde s-au reîntors 8000 de români, precum si trimiterea românilor pe linia întâi a frontului, ceea ce a dus la “100000 de victime în cazul armatei  a 2-a maghiare la cotul Donului” (v. Mircea Tudoran, în Jurnalul literar noiembrie-decembrie, 2003, p 16).

2. O dovadă (dintre multe altele) a viitorului de natură spirtuală rezervat românilor după 1941 o reprezintă prestigiile europene (si ades academice) ale atâtor scriitori exilaţi după 1945, de care decenii la rând cei din ţară n-au avut voie să vorbească: Mircea Eliade, Nicolae Herescu, Horia Stamatu, Emil Cioran, Vintilă Horia, G. Uscătescu, Al. Ciorănescu, G. Ciorănescu, V. Ierunca, C-tin Amariutei, Eugen Ionescu, Al. Busuioceanu, St. Lupascu, Th. Cazaban, Bazil Munteanu, Eugen Lozovan, Sever Pop, Alex. Randa, D. Ghermani, Grigore Nandris, E. Turdeanu, Petru Iroaie, D. Găzdaru, Scarlat Lambrino, Zevedei Barbu, Stan M. Popescu, G. Racoveanu, Oct. Vuia, St. Teodorescu, Vasile Posteucă, Giorgio Caragaţă, Teodor Oncilescu, Eugen Coseriu, Ion Gutia, Mircea Popescu, Petre Ciureanu, Ghe. Bumbesti, Victor Buescu, Ion Omescu si multi, multi altii. În ţară, sub atentă urmărire sovietică, cultura românească trebuia extirpată, trimisă după gratii, interzisă, arsă, mutilată prin cenzură, trecută la fonduri secrete, sau în subsoluri umede, ori în depozite de cărţi necatalogate, de existenţa cărora ştiau foarte puţini. In locul valorilor validate de timp, după 23 august 1944 s-a instituit oficial dominaţia non-valorii si selecţia inversă, adică promovarea si mediatizarea unor lucrări de valoare incertă care să le înlocuiască pe cele autentic valoroase. Această tactică a ne-prietenilor noştri, folosiţi de ocupantul sovietic pentru consolidarea stăpânirii, a luat un nou avânt după abolirea comunismului în decembrie 1989 si incendierea Bibliotecii Universitare căreia spre sfârşitul vieţii Mircea Eliade îi donase un important fond de carte. Tactica este divulgată de amploarea şi mediatizarea fără preget a calomniilor la adresa lui Nae Ionescu, “cel mai influent gânditor român” (Edmond Nicolau) precum si de perseverenţa atacurilor (nedrepte fiindcă mincinoase, folosind termeni improprii, satanizaţi vreme de peste şase decenii) îndreptate împotriva lui Mircea Eliade. Zevedei Barbu (1914-1993) numea «război total» dominaţia politică totală a unor minoritari asupra instituţiilor sociale ale unui stat (guvernarea, mass-media,  academia si învăţământul de toate gradele) într-o  ţară precum România, populată în mod majoritar  de o singură etnie. După ultimul recensământ, România are o populaţie românească de 90%. Dominaţia politică (din august 1948 de când Ana Pauker a înfiinţat Securitatea aservită KGB-ului si până astăzi) a minoritarilor preferaţi de Stalin poate fi uşor constatată şi din faptul că televiziunile “române”, numite «naţionale»,  vorbesc de aproape două decenii, până la saţietate, de cele 14 minorităţi, «omiţând» de fiecare dată să specifice că minorităţile luate la un loc reprezintă doar 10% din populaţia ţării, in cele 10 procente fiind cuprinsă si minoritatea maghiară de 6%. In Istoria lui M.Roller, scrisă în 1947 la comanda ocupantului sovietic, România era considerată “stat multinaţional”. Fără cuvenitele specificări, din 1990 încoace de fapt se încearcă fixarea ideii lipsită de bază reală că azi România este un stat multinaţional, pentru că în 10% din populaţia sa se găsesc 14 etnii diferite, din care minoritatea maghiară are cca 1,5 milioane de locuitori (din 23 de milioane de cetăţeni români). Statutul “multinaţional” a fost indirect consfinţit prin legea de introducere a limbii maghiare ca a doua limbă din România.

3.v. scrisoarea lui Zevedei Barbu din 1 oct. 1948 în Corespondenţa emisă şi primită de Grigore Nandriş. 1946-1967, Ed. Vestala, 2000, p.24-24.

4. v. traducerea din 1995 (Bucureşti, Ed. Meridiane) făcută de Zoe Petre şi Andrei Niculescu: Jean Pierre Vernant, Mit şi gândire la Greci (ed. I-a, 1965).

5. Constantin Noica a fost arestat în 1958 după ce, în calitate de redactor la ESPLA, Zigu Ornea a dat pe ascuns Securităţii manuscrisul lui Noica publicat în formă cenzurată în 1980 sub titlul:Povestiri despre om – după o carte a lui Hegel.  A se vedea: Noica în vizorul Securităţii, documente din Arhiva CNSAS publicate în rev. Ovservatorul cultural nr. 20 (277) din 14-20 iulie 2005; precum şi nota 2 din articolul: Isabela Vasiliu-Scraba, Indicii de manipulare în eseistica unui fost discipol al lui Noica: dl.Ion Papuc, în rev. Origini/ Romanian roots, vol.XIV, nr.1-2-3 (139-140), 2009, p.112-114.

6. In 1970, evocându-l pe Lucian Blaga din perioada refugiului universităţii clujene la Sibiu, Ion Negoiţescu spunea că Biemel i-a transmis lui Blaga impresia lui Heidegger după citirea revistei Saeculum. Filozoful din Freiburg “s-a arătat extrem de încântat că în România (…) apare o revistă de filozofie atât de interesantă, atât de vie, atât de actuală”(Ileana Corbea-N. Florescu, Convorbiri prin timp, Bucureşti: Societatea Română de Radiodifuziune, 2003, pp.264-264).

7. Indicaţiile de marginalizare a filozofului Martin Heidegger erau respectate si după Cortina de fier. Pentru că a publicat în primul număr al revistei Echinox  (1969) un text de Heidegger, studentul Eugen Uricariu a fost înlăturat din postul de redactor sef al revistei şi înlocuit prin tânărul asistent Ion Pop (v.interviul cu scriitorul Ion Pop în rev. Bucovina literară, Nr.8-9/ 222-223, aug.-sept.2009). Din 1969 exilatul Octavian Vuia, fost student al lui Heidegger 6 semestre, pusese la cale tipărirea unui volum de “omagiu românesc”, intitulat Symposion Heidegger (1971). De ideile lui Octavian Vuia care nu treceau Cortina de fier decât spre a ajunge în fondurile secrete ale Bibliotecii Academiei RSR, s-a ocupat  ideologul Henry Wald (Elemente de epistemologie generală, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1967, pp.153-154), adevăratul mentor al lui Liiceanu, care-i reproduce după 37 de ani atitudinea critică (v. Prefaţa la Alexandru Dragomir, Crase banalităţi metafizice, Bucureşti, Humanitas, 2004, precum şi Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate: Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Slobozia: Star Tipp, 2004).

*Eseul Cât de subversiv putea fi Noica a fost cuprins în revista “Meandre”, 1-2/22-23, 2009, ISSN 1454-4253, sub genericul “Centenar Noica”, pp.80-81. Citit două treimi, articolul i s-a părut “foarte interesant şi instructiv” fostului ziarist de la Scânteia, C. Stănescu, cum a notat el pe 10 februarie 2010 în articolul Povestiri despre Noica postat în revista “Cultura” scoasă de Fundaţia Culturală Română, Nr.55/2009 (259). Fiind un admirator al lui Wass Albert, condamnat pentru crime împotriva românilor în timpul alipirii nord-vestului Transilvaniei la Ungaria (1940-1944), Costel Stănescu n-a mai putut citi şi ultima treime împreună cu notele, pretextând că s-a împotmolit de o frază a lui Noica din Sentimentul românesc al fiinţei. La articolul său intitulat Povestiri despre Noica am scris pe 10 febr. 2010 un comentariu în care specificasem că la data arestării lui Noica, sef al cenzurii fusese Ion Ianoşi. Comentariul meu a rezistat o săptămână la rubrica de Recent comments, la care se ajungea însă indirect, deschizând alt articol semnat de Costel Stănescu (n.1938), articolul comentat de mine fiind scos de pe lista sa de articole. Pe 11 februarie, a doua zi după ce-am scris comentariul (pentru restabilirea adevărului mutilat de C. Stănescu spre a putea face nişte observaţii folosind un şablon nepotrivit) webmasterul Nicu Ilie îşi cerea scuze că “site-ul a luat-o razna”. Pe 12 februarie site-ul şi-a “revenit”, dar nu complet, fiindcă numărul 55/2009 (259) din 10 februarie al revistei-on line cuprinzând Povestirile despre Noica a disparut fără urmă.
Redăm mai jos comentariul care a făcut ca site-ul revistei Cultura scoasă de Fundaţia Culturală Română “să o ia razna”:
“Folosiţi trucuri ieftine: (1) vă faceţi a nu vedea cartea La tragedie d’Athene (Paris, Seuil, 2005) în care Loraux afirmă că Jean Pierre Vernant a fost influenţat de Zevedei Barbu de la care a preluat formula “back to the Greek”. Existenţa acestei trimiteri anulează o acuzaţie stupidă de protocronism şi nişte ghilimele răutăcioase. (2) Eu nu ştiu nici de ce şi nici de cine a fost arestat Noica. Poate numiţi Dvs [d-le C. Stănescu] capii Securităţii şi ministrul de interne din 1958. Doar pe cenzorul de la cultură vi-l spun eu: Ion Ianoşi. (3) Cuvintele lui Noica sînt următoarele: “sporul adus de câteva cuvinte româneşti în problematica fiinţei”. Sporul= a aduce ceva în plus. Aport= contribuţie într-o acţiune comună. Unde-i diferenţa?” (Isabela Vasiliu-Scraba, 10 febr. 2009, comentariu sub articolul: C. Stănescu, Povestiri despre Noica, în secţiunea “Cultura literară” a revistei on-line “Cultura” editată de Fundaţia Culturală Română, nr.55/2009 (259), miercuri 10 februarie 2010).

Sursa: http://isabelavs.blogspot.com