Centre for Romanian Studies

SFIDAREA IDIOCRATIEI

(Partea I)

Constantin ROMAN

Prefata Acad. Prof. John F. DEWEY (Oxford si California)

Centre for Romanian Studies, London, 2010

INCEPUTURI

Universul din care provine Constantin ROMAN este estompat de sita vremii. Odata ajuns in Anglia, meleagurile lasate in urma sunt distruse de sistematizarea revolutiei culturale ale lui Nicolae Ceausescu, iar ruinele lor raman dincolo de   frontiere ostile.

Fiind esuat pe un tarm strain nu a reprezentat in sine un fapt surprinzator pentru un roman ai carui stramosi au trecut adesea granitele nesigure ale tulburatelor imperii carora le apartineau principatele  Moldovei, Ardealului si a Tarii Romanesti, in cautarea  unui pamant mai linistit: aceasta desradacinare nu s’a infaptuit dintr-un impuls, ci mai de graba dintr-o conjunctura neasteptata dictata de criterii de supravietuire.

Cadrul patriarhal si molcom al cartierului din Bucuresti unde si-a petrecut copilaria, pecetluita de rasturnarile sociale si politice ce au urmat dupa razboi, aveau sa-i caracterizeze inceputul vietii lui: casa parintilor, intr-o gradina cu pomi infloriti de la poalele Dealului Mitropoliei, unde conversatia din jurul mesei facea aluzie la premiile literare de la Paris, casa bunicilor, mobilata in stil Louis XVI, cu covoare persane si tapiserii  Savonnerie si cu pianul cu coada, de concert, “Steinway” in jurul caruia familia se strangea in fiecare duminica dupa amiaza ca sa asculte nocturnele lui Chopin si sonatele lui Brahms, picturile in gustul unui  fin de siècle cu portrete de tiganci florarese descoperind un san voluptos, rafturile nesfarsite cu carti, ale caror titluri , la o privire mai atenta, erau mai mult in Franceza , urmate de cele din Germana si din alte cateva limbi straine, la fel, vocile din salon se auzeau mai mult in frantuzeste pronuntata cu un accent tipic romanesc cu “r”-aul bine “rulat”.:

Franceza era limba adultilor, care isi impartaseau secrete,

in timp ce copii mici vorbeau nemteste cu guvernantele  venite de peste munti, iar fetele din bucatarie  vorbeau ungureste  si in sfarsit soferii si oamenii de casa vorbeau romaneste.

Subiectele de conversatie faceau de multe ori aluzie la mosiile stramosilor din Tara Moldovei sau din campia Dunarii, cu recolte de grau si de floarea soarelui, cu lungi cavalcade in codrii seculari, intreceri de echipaje si batalii cu flori de la Sosea, slobozirea tiganilor si ctitoria bisericilor. Conversatia mai se avanta neasteptat  si in domenii mai savante de profilaxia plantelor, medicina, farmacie, fizica sau chimie, dar mai apoi se pierdea in amintiri apocrife pe atat de bogat brodate, pe cat erau pline de fascinatia unor vremuri apuse. Acestea arau povestile extravagante de la sfarsitul veacului al XIX-lea, al caror ecou l-a auzit chiar si regina Victoria a Angliei, care primind vestea casatoriei nepoatei sale preferate, Principesa Maria (“Missy”) cu Printul Ferdinand de Hohenzollern, a exclamat:

Tara este tulbure, iar imoralitatea societatii bucurestene este de neinchipuit.

Dar pe masura ce evenimentele politice de dupa Yalta si Teheran au inceput sa se desfasoare mai repede, atunci conversatia la masa, chiar mai mult decat povestile de pe timpuri, sau despre expozitiile de arta, despre muzica sau stiinta a inceput sa fie dominata de politica marilor puteri si sfera acestora de influenta, inainte de a fi redusa la conversatia despre cosnita, despre cozile la paine si la carne si despre supravietuire, si mai apoi, in soapta si abea perceptibil, despre prietenii ajunsi in puscarie, conversatie care, pana la urma s-a redus la o liniste adanca, plina de o demnitate subinteleasa de dezamagirea realizarii ca

“nu mai vin Americanii!”

Privind retrospectiv la aceste timpuri, nu este totusi de neconceput faptul ca cele cateva decenii care au despartit timpurile noastre de amintirile acestei copilarii, ne-ar face usor sa ne inchipuim de ce farmecul, inteligenta, hazul si umorul pe cat de fin pe atat de stimulant al conversatiilor bucurestene nu si-au mai gasit pereche pana acum. Aceasta a fost o lume care avea sa dispara in curand pentru totdeauna, o lume care, in timpul initierii din exil, si mai ales acuma cand ea a trecut in vesnicie, Constantin Roman are pentru ea un profund atasament   pentru ca a fost hranit chiar la sanul ei.

Bine inteles ca cele cateva decenii care s-au scurs de atunci, timp pe parcursul caruia s-au perindat nenumarate vexatii sociale si politice de care familia nu a putut scapa, a fost inevitabil ca anumite permutari si adaptari sa se afirme pentru ca autorul sa se fi putut desprinde de umbra  stramosilor lui, lasati pe meleaguri indepartate.

Aceasta adaptare din viata autorului a avut drept urmare o serie de consecinte care, la o prima analiza ar parea oarecum contradictorii, insa, care de fapt sunt perfect de armonioase si chiar direct conjugate.

El povesteste in primul capitol al cartii sale, cum, in timpul liceului aspira la o “educatie universala”, visand la perspectiva unor emotii si trairi in sanul culturii europene de care se simtea rupt si unde spera sa fie reintregit. Aceste visuri nu erau lipsite de fundament, caci de tanar el s-a hranit din lucrarile clasice ale lui Vitruvius, Giorgio Vasari si mai tarziu ale arhitectului si istoricului de arta britanic Banister Fletcher si a invatat cu profesori particulari limbi straine in paralel cu indoctrinarea Marxista obligatorie, impusa in scolile de stat ale regimului totalitar.

Si iata ca, in ciuda hiperbolelor politice si sociale ale vietii din Romania post-belica care l-au obligat pe Constantin ROMAN sa devina geofizician, (in timp ce el spera, inca din frageda copilarie sa devina arhitect), iata cum, in mod inevitabil, el a devenit un om de o cultura multilaterala in spiritul intelectualilor francezi din veacul al XVIII-lea: viata lui a devenit un sir nesfarsit de sinteze de romantism cu clasicism, de fizica cu poezie, de geologie cu estetica, de viata ordonata cu trairile boeme, de  mostenire conservatoare conjugata cu liberalism, de o gandire structurata a disertatiei stiintifice modificata de un iconoclasm fara preget, de constrangeri geonomice cu ritmul sonetului, de precizia geofizicii cu fascinatia fata de muzica, de alchimia subconstienta a verbului, a emotiei necurmate cu analiza linistita a magicului, de evaziunea visului cu realiatea prozaica. Desi acest lung catalog de antiteze superficial impacate este incomplect, el totusi defineste, pe undeva, etosul unei bipolaritati asemenea unor gemeni dizogotici.

Caci intr-adevar din aceasta convergenta spirituala, din aceasta suprapunere de culturi diferite, din incapatanarea obdurata a tanarului educat intr-o societate controlata de dimensiuni Orwelliene, acest vlastar a fost grefat pe o tulpina noua in Occident si mai apoi a inflorit in aerul pur, in precizia luminata si limpede a universitatii din Cambridge care l-a stimulat in anii 1970: o institutie care avea sa fie martora unor evenimente revelatoare punctuate de revoltele studentilor si de liberarea feminista invocata de Germaine Greer in celebrul sau manifest The Female Eunuch.

Continuarea in Sfidarea Idiocratiei (Partea II):

http://www.romanianstudies.org/content/2010/02/sfidarea-idiocratiei-partea-ii-recenzie-constantin-roman-prefata-john-f-dewey/