4. Cum a fost inceputul in tara in care v-ati exilat? v-ati aflat in diaspora?
Ati fost primit cu bratele deschise, vi s-a pus totul la dispozitie, sau a trebuit sa lucrati din greu, sa va refaceti studii, sau sa dati diferente, etc. ca sa puteti sa va exersati meseria?
In Romania este o expresie de care imi era mare sila: “prost sa fii, noroc sa ai”. Este pe undeva reactia fata de ori si cine ar reusi, un fel de scuza implicita a nereusitei personale, a celui care foloseste expresia. Totusi auzind-o atat de des, pana la urma mi-am spus ca poate expresia o fi avand pe undeva un nor de adevar. In mintea mea incepea sa incolteasca un dubiu: daca cumva ar avea dreptate si asi fi de fapt un ne-tot?
Pe vremea aceea, in aroganta mea juvenila, credeam ca nimic nu mi s-a oferit gratios si gratuit si ca totul asi fi meritat, pentru ca, eram, ca tot romanul, “baiat destept”. Ei, acuma, dupa 35 de ani, mai mi-a trecut acest sindrom.
Englezul spune eufemistic: “You are lucky!” si imi spuneau asa tot timpul, iar eu scrasneam din dinti, din orgoliu, pentru ca meritam totul adus pe o tava de argint, fiind, bine inteles, “baiat destept”.
Adevarul este ca am avut noroc, sau poate am fost la locul potrivit, la momentul potrivit si mai aveam trei atuuri – eram tanar , eram intr-o specialitate restransa si in plina ascensiune si eram singurul roman in preajma locului. Pirn 1968 putini romani “scapasera’” din raiul comunist ca sa ajunga in Anglia. Era si asta un avantaj pentru ca multi s-au comportat prost.
Da, am fost efectiv primit cu “bratele deschise” si pentru ca prin definitie mediul universitar este mai deschis lumii exterioare. In 1968 era la moda formatia “Beatles” si in Anglia impartaseam aceeasi “joie de vivre” exploziva cu colegii mei din facultate (In Romania pe atunci rock-ul era interzis si puteai fi denuntat si sa iti pierzi locul la facultate daca erai suspectat ca dansai sau ascultai o asemenea muzica).
La Universitatea din Newcastle erau fonduri destule pentru cercetare, iar Acad. Runcorn, seful Scolii de Fizica Planetara era un om dinamic si un savant de o anvergura mondiala, care primea subventii dela NASA.
Imediat cum am venit la el am fost instalat intr-un apartament de oaspeti elegant, de pe acoperisul cladirii (penthouse I se spunea) cu tot confortul (baie, bucatarie, frigider, televizor color, samd; in Romania parintii mei nici nu aveau bani sa cumpere televizor). De la fereastra acestui Penthouse aveam o vedere panoramica splendida. Cladirea era proiectata de un celebru arhitect, Sir Basil Spence, care mi-a facut bucuria si mai mare, pentru ca auzisem de el inca din Romania si ii admiram lucrarea de restaurare a catedralei dela Coventry. Eram intr-o astfel de euforie incat chiar am crezut ca il apucasem pe Dumnezeu de picior. In plus, preconceptiile mele favorabile despre Occident erau de o asa natura, incat mi se parea normal ca toata lumea sa traiasca asa ca si mine, in acelasi confort. Colegii din universitate m-au primit bine si pentru ca, in afara de elementul de curiozitate fata de mine, ca roman, stiau ca o sa ma intorc in Romania, deci nu reprezentam un concurent. Ei mai m-au invitat sa mai revin la ei si vara, dar eu ma intorceam spre tara (asa cum am spus, cu trenul mic) si numai speram sa mai ma intorc in Anglia.
