Centre for Romanian Studies

Neologismele Straine – Parazitii vocabularului ??

Oare avem nevoie de neologisme straine, cand putem folosi cuvinte perfect adecvate intelesului care il dorim luate direct din limba Romana? Putem evita sau chiar curma aceasta tendinta, prin lege, prin oprobiu public, sau prin indiferenta? Vom reusi oare sa stavilim invazia intrusilor prin diktat, sau sa le dam frau liber, sa ii lasam sa se decanteze, murind de o moarte naturala si inevitabila? Dar daca acesti intrusi parasutati s-ar impamanteni devenind peste nopate respectabili, daca nu indispensabili?

Inteleg ca locuitorii Groenlandei, ai Laponiei sau ai intinderilor inghetate din Nordul Canadei folosesc circa doua sute de cuvinte deosebite pentru a descrie diferite tipuri de zapada: iata un motiv serios pentru a considera un import legitim de neologisme pentru simplul motiv ca vocabularul nostru mult prea sarac in acest domeniu ar trebui musai sa compenseze acest deficit lingvistic. Problema este simpla – aceste detalii nu sunt sufficient de importante in spatial romanesc pentru a justifica aceasta pletora de substantive ivernale. Deci repet este vorba de o justificare rationala.

Apropiindu-ne totusi de zonele noastre lingvistice mai temperate si considerand bogatia vocabularului francez nu mica mi-a fost mirarea consultand un generos dictionar bilingv Francez-Englez si Englez-Francez (Collins-Robert French Dictionary, Major new edition, 2365 pagini) sa observ un dezechilibru evident in proportia celor doua sectiuni – Franceza si respectiv Engleza, constatand ca vocabularul Francez este mai sarac decat cel Englez, primul avand 1098 de pagini comparat cu 1223 de pagini, daca excludem apendicele, deci o disproportie de 125 de pagini sau 12% mai multe cuvinte englezesti decat frantuzesti.

Sigur ca de-a lungul veacurilor limbile Engleza si Franceza au imprumutat reciproc cuvinte una de la cealalta – dar discursul ar fi mult prea lung ca sa facem aici apologia acestui fenomen. Ne vom limita, asa dar, cu observatia doar la istoria moderna si contemporana: trebuie sa acceptam ca Engleza poseda in general cuvinte mai scurte, cu o singura sau doua silabe, care sunt mai percutante si mai usor de adoptat, fata de cuvintele de origina Latina din Franceza care sunt mai mai lungi si mai fastidioase ca si naratia. Dar aceasta simpla explicatie nu este suficienta si aici trebuie sa recurgem poate la acea asimetrie de preocupari prin care Anglo-Saxonii, etichetati de Napoleaon ca un “popor de negustori” (chiar si Madame Thatcher s-a nascut deasupra bacaniei tatalui sau) sunt mai existentialisti spre deosebire de Francezi care se interesau cu predilectie de iluminism, enciclopedism, de arte frumoase sau de litere. Aceasta tendinta se reflecta chiar in educatia secundara de azi a tinerilor din cele doua tari.

Iarasi am putea adauga ca revolutia industriala inceputa in Anglia secolului al 19-lea si-a avut si ea ponderea in imbogatirea vocabularului cu noi cuvinte legate de noua tehnologie a ingineriei si a domeniilor imediat inrudite, incepand de la locomotiva cu aburi a lui Stevenson, la primul ordinator al lui Babbage si pana un secol mai tarziu la fizica atomica a lui Rutherford si Thomson sau biologia moleculara a lui Crick si Watson. De unde poate explicatia acestei asimetrii in bogatia vocabularului mai stufos provenind poate din dinamica pragmatismului utilitar al limbii engleze fata de tendinta umanistica franceza.
Dar pe undeva, nici aceste noi perspective socio-lingvistice nu par sufficient de convingatoare, daca observam in limba curenta din ziare si de la televiziune o proliferare a expresiilor englezesti in limbile tarilor europene, in special latine (Franceza, Italiana, Spaniola, Romana) dar si cele germanice (germana, limbile scandinave).
Romana nu face exceptie: cui se datoreaza aceasta invazie si ce o justifica?
Daca tehnologia noua cu care ne confruntam nu este autohtona, atunci avem de facut o alegere: ori gasim un echivalent in limba locului sau confectionam un descriptiv asa cum fac de multe ori Rusii (“samaliot” in loc de “avion”) sau Nemtii (“Flugzeug”) sau chiar cuvinte compuse, mult mai alambicate. Tendinta totusi este, cel putin la limbile romanice sa adopte fara ezitare cuvantul anglo-saxon. Desi puristii deplang aceasta invazie (mai ales datorita unor contraste poate chiar fonetice – deci cuvantul strain, cu o rezonanta stridenta, pare sa nu se integreze usor in muzicalitatea limbii importatoare) contra-argumentul este ca utilizarea tocmai ale acestor neologisme straine confera utilizatorului avantajul unei “superioritati” ca un fel de “mister” care doar autorul il poate intelege si dezlega ca sa initieze cititorul neavizat si “patibular”.
Cei mai delicventi raman comentatorii de la televiziune sau radio, fata de jurnalistii din presa si este sufficient sa auzim un post Italian sau spaniol ca sa observam hodoronc-tronc in mijlocul unei propozitiuni unul sau mai multe cuvinte englezesti, varate ca oistea in gard, asa ca “sa aratam ca stim englezeste” acea limba a “initiatilor”… Adevarul este ca daca te aventurezi prin magazinele din Madrid sau din urbile italienesti populatia rurala sau generatiile mai in varsta nu prea stiu engleza, poate doar cateva cuvinte auzite la televizor. Data fiind aceasta lipsa de cunoastere a limbilor straine, atunci oportunismul infiltrarii acelui “mister” lingvistic al limbii “alesilor” sau a unei culturi presupus superioare este complect ridicol, mai ales cand te gandesti la continutul semantic al expresiei straine complect divortata de sensul frazei…
Dar asta nu are nici o importanta, pt ca “efectul de scena” este consumat si asta este tot ce conteaza, ‘sa faci o impresie” in detrimental limbii autohtone.

Considerand fenomenul de mai sus, in loc sa facem ceea ce ne-ar veni in mod natural, adica sa ne lamentam de aceatsa deplorabila stare a lucrurilor si in lipsa altor parghii credibile nu ne mai revine de cat fiecarui cetatean pasionat si inteligent sa faca o alegere constienta de a evita folosirea importului factice in favoarea unui echivalent, acolo unde exista in vocabularul autohton. Nu vom stavili mareea, dar o vom incetinii si poate am transforma-o intr-un fenomen mai putin coroziv: de ce sa spunem “speech” cand putem spune “discurs” sau “cuvantare”, iar daca ‘speech’-ul implica ceva spontan si scurt, atunci putem spune o “scurta cuvantare” sau “predica” daca este cazul… ca sa nu il auzim, in curand pe Prea Fericitul Patriarh al suferintei noastre ortodoxe ca ar fi facut vre-un “speech” de la amvon.

Ceea ce ma duce la scrisoarea trimisa de curand unei prietene din Romania – o scriitoare si filosoafa de o tinuta intelectuala plina de rafinament si cultura deosebita, din care citez o reactie asa cum se reverbereaza ea de la distanta, exilului (sau a unei parti ale lui) care pledeaza pentru o limba autohtona limpede si cat mai putin diluata de elemente alohtone. Exemplul este singular si complect exagerat daca ne gandim ca in decursul unui eseu de 800 cuvinte elegante si perfect cumpanite, autoarea a folosit un singur neologism de import, deci 0,125% (macar asa sa procedeze toti Romanii!!!) – dar mesajul ramane acelasi.

Draga mea prietena,

Multumesc pentru a ma fi invitat sa merg cu Dvs in acea plimbare literara si filisofica printr-o gradina plina de parfumuri dar si de intelesuri si surprize neobisnuite: este ca o plimbare admirativa ca intr-o gradina englezeasca unde frumusetea reiese din combinatia de texturi diferite, de nuante inrudite dar contrastante, de infloriri complementare, care sa iti mentina curiozitatea intr-un spatiu temporal – iarna ca si vara. Si apoi dupa ce fiecare frazare bine cumpanita te leagana pe parcursul plimbarii, la fiecare sfarsit de paragraf ajungi ca in fata unei porti care se deschide ca sa iti desvaluie o alta perspectiva, nou gandita, cu desfatari care sa-ti alimenteze curiozitatea – si aici traiesti experienta unor noi incitari, unor noi pasajii ca sa parcurgi un spatiu cu speranta ca o noua poarta iti va deschide in curand o noua panorama…

Ati vazut gradinile englezesti? nu ma refer la arhitectura peisagistica din sec 18 a lui Capability Brown, care a ordonat natura aducand-o pana la fereastra salonului si a camerelor de receptie ca apoi sa se confunde chiar inauntru pe covoarele persane din interior. Ma refer la acele spatii protejate de ziduri inalte de caramida pe care cresc trandafirii si peste care se proiecteaza inaltimile diferite ale plantelor aranjate in cascada, bine gandite, ca un cor botanic, dispus pe trepte diferite in fata privirii dirijorului. Acest spatiu dreptunghiular si intim, plin de o liniste care iti inspira siguranta, iti ofera prin deschiderea discreta a unei noi portite un aranjament peisagistic nou si diferit, dar totusi in perfecta armonie cu spatiul anterior. Si asa poti trai o alta initiere, o alta desfatare vizuala si olfactiva aidoma unei noi experiente care iti invigoreaza spiritul.

Aceasta gradina englezeasca este chiar textul eseului Dvs care intreteze bine masurat firul unor elemente cunoscute sau poate doar pe jumatate stiute, cu fire noi de matase, de notiuni nestiute care ofera acea stralucire discreta narativului Dvs.

Dar aceasta armonie peisagistica poate avea si mici tresariri mai putin placute – cate o floare de vre-o specie “care nu este la locul ei” care nu este altceva decat prezenta insesi a buruienii: ce este de fapt o buruiana? Ea nu este alt ceva de cat o alta planta care creste acolo unde nu trebuie! Deci ca sa va parafrazez aceasta nu va fi un stigmat ci o speranta caci acea planta “ne-la-locul-ei”, odata transplantata in terenul care i se cuvine ar arata foarte potrivit si perfect armonios, intr-un context diferit, ca expresia sperantei la care va referiti. Singura tresarire care mi-ati oferit a fost folosirea unui neologism anglo-saxon – “speech-ul”…

Dar cine sunt eu ca sa imi arog rolul de cenzor al vocabularului, judecator purist, dar imsusi incearcat de atatea dubii asupra acordurilor si chiar ale limbii confundate in juxtapuneri nepotrivite, aici din desradacinarea exilului romanesc?

O poveste apocrifa ne pomeneste de acea Regina Mary, Doamna Regelui George al V-lea si descendenta a lui Draculea, care avea o tinuta foarte intimidanta si care in cursul unei plimabri pe o peluza perfecta a palatului, (o peluza asa cum doar Englezii sunt capabili sa o creeze si s-o intretina), a observat o floricica. Era o mica ciubotica a cucului ce se furisase pe covorul de iarba si ii scapase atentiei gradinarului: ea reprezenta o planta perfect respectabila dar care nu era la locul ei, deci care trebuia relegata la categoria buruienilor. Atunci Regina a indicat intrusul cu varful parasolului elegant care il avea in mana: si curtenii au privit in acea directie cu o reactie factice de surpriza amestecata cu oroare: “vai, cum s-ar putea asa ceva? Totul era atat de perfect, incat aceasta mica ciubotica (a cucului) era o insulta!” Gradinarul a fost convocat imediat sa expulzeze planta minuscula dar tenace, care era infipta in peluza. Povestea nu ne spune daca gradinarul s-ar fi sinucis, asa cum facuse, de rusine bucatarul regelui Bourbon cand nu putuse oferi la masa acele “fructe de mare” pentru ca mareea tocmai intarziase in ziua aceea.
Deci cu acea impartasire de “probantur amicitiae”, va imbratisez,

Constantin ROMAN

Londra, 4 Iunie 2006