Centre for Romanian Studies

Sfidarea Idiocratiei (Constantin ROMAN)

“SFIDAREA IDIOCRATIEI ”
Constantin ROMAN

Traducere din limba Engleza a cartii
“Continetal drift, Colliding Continents, Coverging Cultures”,
institute of Physics publishing, Bristol & Philadelphia, 2000,
ISBN 07503 0686 6

Universul din care provine Constantin ROMAN este estompat de sita vremii. Odata ajuns in Anglia, meleagurile lasate in urma sunt distruse de sistematizarea revolutiei culturale ale lui Nicolae Ceausescu, iar ruinele lor raman dincolo de frontiere ostile.

Fiind esuat pe un tarm strain nu a reprezentat in sine un fapt surprinzator pentru un roman ai carui stramosi au trecut adesea granitele nesigure ale tulburatelor imperii carora le apartineau principatele Moldovei, Ardealului si a Tarii Romanesti, in cautarea unui pamant mai linistit: aceasta desradacinare nu s’a infaptuit dintr-un impuls, ci mai de graba dintr-o conjunctura neasteptata dictata de criterii de supravietuire.

Cadrul patriarhal si molcom al cartierului din Bucuresti unde si-a petrecut copilaria, pecetluita de rasturnarile sociale si politice ce au urmat dupa razboi, aveau sa-i caracterizeze inceputul vietii lui: casa parintilor, intr-o gradina cu pomi infloriti de la poalele Dealului Mitropoliei, unde conversatia din jurul mesei facea aluzie la premiile literare de la Paris, casa bunicilor, mobilata in stil “Louis XVI”, cu covoare persane si tapiserii “Savonnerie” si cu pianul cu coada, de concert, “Steinway” in jurul caruia familia se strangea in fiecare duminica dupa amiaza ca sa asculte nocturnele lui Chopin si sonatele lui Brahms, picturile in gustul unui “fin de siècle” cu portrete de tiganci florarese descoperind un san voluptos, rafturile nesfarsite cu carti, ale caror titluri , la o privire mai atenta, erau mai mult in Franceza , urmate de cele din Germana si din alte cateva limbi straine, la fel, vocile din salon se auzeau mai mult in frantuzeste pronuntata cu un accent tipic romanesc cu “r”-aul bine “rulat”. “Franceza era limba adultilor, care isi impartaseau secrete”, in timp ce copii mici vorbeau nemteste cu guvernantele venite de peste munti, iar fetele din bucatarie vorbeau ungureste si in sfarsit soferii si oamenii de casa vorbeau romaneste.

Subiectele de conversatie faceau de multe ori aluzie la mosiile stramosilor din Tara Moldovei sau din campia Dunarii, cu recolte de grau si de floarea soarelui, cu lungi cavalcade in codrii seculari, intreceri de echipaje si batalii cu flori de la sosea, slobozirea Tiganilor si ctitoria bisericilor. Conversatia mai se avanta neasteptat si in domenii mai savante de profilaxia plantelor, medicina, farmacie, fizica sau chimie, dar mai apoi se pierdea in amintiri apocrife pe atat de bogat brodate, pe cat erau pline de fascinatia unor vremuri apuse. Acestea arau povestile extravagante de la sfarsitul veaculu al XIX-lea, al caror ecou l-a auzit chiar si regina Victoria a Angliei, care primind vestea casatoriei nepoatei sale preferate, Principesa Maria (“Missy”) cu Printul Ferdinand de Hohenzollern, a exclamat: “Tara este tulbure, iar imoralitatea societatii bucurestene este de necrezut”.

Dar pe masura ce evenimentele politice de dupa Yalta si Teheran au inceput sa se desfasoare mai repede, atunci conversatia la masa, chiar mai mult decat povestile de pe timpuri, sau despre expozitiile de arta, despre muzica sau stiinta a inceput sa fie dominata de politica marilor puteri si sfera acestora de influenta, inainte de a fi redusa la conversatia despre cosnita, despre cozile la paine si la carne si despre supravietuire, si mai apoi, in soapta si abea perceptibil, despre prietenii ajunsi in puscarie, conversatie care, pana la urma s-a redus la o liniste adanca, plina de o demnitate subinteleasa de dezamagirea realizarii ca “nu mai vin Americanii!”

Uitandu-ne retrospectiv la aceste timpuri, nu este totusi de neconceput faptul ca cele cateva decenii care au despartit timpurile noastre de amintirile acestei copilarii, ne-ar face usor sa ne inchipuim de ce farmecul, inteligenta, hazul si umorul pe cat de fin pe atat de stimulant al conversatiilor bucurestene nu si-au mai gasit pereche pana acum. Aceasta a fost o lume care avea sa dispara in curand pentru totdeauna, o lume care, in timpul initierii din exil, si mai ales acuma cand ea a trecut in vesnicie, Constantin Roman are pentru ea un profund atasament pentru ca a fost hranit chiar la sanul ei.

Bine inteles ca cele cateva decenii care s-au scurs de atunci, timp pe parcursul caruia s-au perindat nenumarate vexatii sociale si politice de care familia nu a putut scapa, a fost inevitabil ca anumite permutari si adaptari sa se afirme pentru ca autorul sa se fi putut desprinde de umbra stramosilor lui, lasati pe meleaguri indepartate.

Aceasta adaptare din viata autorului a avut drept urmare o serie de consecinte care, la o prima analiza ar parea oarecum contradictorii, insa, care de fapt sunt perfect de armonioase si chiar direct conjugate.
El povesteste in primul capitol al cartii sale, cum, in timpul liceului aspira la o “educatie universala”, visand la perspectiva unor emotii si trairi in sanul culturii europene de care se simtea rupt si unde spera sa fie reintregit. Aceste visuri nu erau fara baza, caci de tanar el s-a hranit din lucrarile clasice ale lui Vitruvius, Giorgio Vasari si mai tarziu ale arhitectului si istoricului de arta britanic Banister Fletcher si a invatat in particular limbi straine in paralel cu indoctrinarea Marxista obligatorie, impusa in scolile de stat ale regimului totalitar.
Si iata ca, in ciuda hiperbolelor politice si sociale ale vietii din Romania post-belica care l-au obligat pe Constantin ROMAN sa devina geofizician, (in timp ce el spera, inca din frageda copilarie sa devina arhitect), iata cum, in mod inevitabil, el a devenit un om de o cultura multilaterala in spiritul intelectualilor francezi din veacul al XVIII-lea: viata lui a devenit un sir nesfarsit de sinteze de romantism cu clasicism, de fizica cu poezie, de geologie cu estetica, de viata ordonata cu trairile boeme, de mostenire conservatoare conjugata cu liberalism, de o gandire structurata a disertatiei stiintifice modificata de un iconoclasm fara preget, de constrangeri geonomice cu ritmul sonetului, de precizia geofizicii cu fascinatia fata de muzica, de alchimia subconstienta a verbului, a emotiei necurmate cu analiza linistita, a magicului cu ratiunea, a visului cu realiatea goala. Desi acest lung catalog de antiteze superficial impacate este incomplect, el totusi defineste, pe undeva, etosul unei bipolaritati asemenea unor gemeni neidentici.

Caci intr-adevar din aceasta convergenta spirituala, din aceasta suprapunere de culturi diferite, din incapatanarea obdurata a tanarului educat intr-o societate controlata de dimensiuni Orwelliene, acest vlastar a fost grefat pe o tulpina noua in Occident si mai apoi a inflorit in aerul pur, in precizia luminata si limpede a universitatii din Cambridge care l-a stimulat in anii 1970: o institutie care avea sa fie martora unor evenimente revelatoare punctuate de revoltele studentilor si de liberarea feminista invocata de Germaine Greer in celebrul sau manifest “The Female Eunuch”.

Din fericire insa, si in paralel, perioada aceasta sociala tulbure a coincis si cu marile descoperiri de la Cambridge din domeniul astrofizicii (Fred Hoyle), ale biologiei moleculare (Crick si Watson) precum si ale Tectonicii Globale (Bullard, Vine si Matthews). In cadrul de mai sus, influenta care a avut-o atmosfera de la Cambridge in dezvoltarea gandirii lui Constantin ROMAN este de necontestat.

Pe vremea cand a plecat, cu un entuziasm tineresc, din Romania doar pentru o scurta vizita de o luna in strainatate, el nu a putut banui caracterul permanent al acestui voiaj, greutatile neasteptate intalnite in Occident, lipsit de sprijinul familiei si avand doar un geamantan, un teanc de carti de vizita si o bancnota de cinci lire in buzunarul noului costum de haine. La Paris, profesorul Thellier de la “Institut de Physique du Globe”, i-a oferit un loc la doctorat, insa in luna Mai 1968 metropola franceza nu era locul cel mai linistit pentru continuarea unei cariere stiintifice. Mai mult decat atata el a fost descurajat sa mearga in aceasta directie chiar de catre amabsadorul roman de la UNESCO, caruia Roman a venit sa-i ceara sprijinul pentru a obtine revalidarea vizei de intoarcere in Romania, viza care expirase in timpul grevelor feroviare de la Paris. Ambasadorul Lipatti, fratele pianistului, a calificat incercarea tanarului roman de a face un doctorat in occident drept o “optiune politica a carei persepectiva, in cel mai fericit caz, nu ar fi decat aceea de a ajunge un chelner de restaurant”. Intelegand atitudinea oficial intransigenta si fiindu-i teama de a se intoarce in tara cu o viza expirata Constantin ROMAN totusi nu a fost afectat de acest sfat nesolicitat si gratuit si s-a hotarat in schimb si a obtinut o bursa de cercetare in Anglia. Bursa de la Peterhouse, cel mai vechi colegiu din Cambridge, infiintat in 1284, i-a permis lui ROMAN sa inceapa disertatia de Tectonica Globala sub conducerea marelui profesor si savant Acad. Sir Edward Bullard, urmasul direct al lui Newton, printr-un sir neintrerupt de savanti fizicieni de la Thompson, Rutherford, Kelvin si Cavendish. Colaborarea cu Bullard i-a oferit lui Roman o mostenire stiintifica de o valoare incomparabila prin gandirea originala, capacitatea de a defini esentialul, de a analiza, extrapola si de a deduce, dar mai ales de a pune in balanta anumite adevaruri stiintifice, de a le modifica si a le redefini.

Dar mai presus decat atata, curiozitate lui innascuta i-a dat bice cunoasterii dincolo de limitele geofizicii si ale tectonicii globale. In curand aceasta cautare s-a intins repede, ca o vita de vie impletind lingvistica, istoria arhitecturii, critica de arta, fizica aplicata la istoria artei si arheologie, poezia, jurnalistica si promovarea artei si culturii romanesti.

Cu timpul, si in cursul multor voiajuri la colocvii si conferinte internationale, la prelegeri ca invitat al multor universitati din Anglia si din Europa, efectul acumularii unor impresii, al unor observatii, al unor analize si a unei intuitii au rezultat intr-o alta necesitate si anume aceea de a modifica insasi teoria Tectonicii Globale, care era chiar subiectul tezei sale de doctorat. El a resimtit nevoia de a transforma aceasta teorie intr-un model mai coerent care sa includa noi categorii de placi litosferice, nerigide, care le-a numit “placi tampon”, precum si sa defineasca doua noi placi litosferice in Asia Centrala si anume placile “Tibet” si “Sinkiang”, amandoua desprinse din marea placa a Eurasiei.

Aceste rezultate au fost imediat publicate in reviste academice ce au facut ocolul lumii si cativa savanti au salutat la randul lor in alte carti si reviste de specialitate aceasta noua contributie care si-a facut ecoul din Franta si Statele Unite pana in China, dar nu si in Romania, unde cenzura lui Ceausescu, prin terorismul sau cultural sistematic, impunea o conspiratie a tacerii: aflandu-se in exil, omul de stiinta roman nu avea dreptul sa existe ca atare in tara lui de bastina.De fapt chiar nici dupa caderea dictaturii comuniste, embargoul stiintific impus de cenzura lui Ceausescu nu s-a schimbat ramanand in miinile aceluias cerc de beneficiari ca si inainte. Din fericire, conceptul placilor litosferice nerigide, imaginat pentru prima oara de un Roman la Cambridge a fost adoptat ca un model clasic in practica de specialitate din universitatile Americane si straine si din Institutiile de cercetare din Occident, devenind un truism universal acceptat.

Gandindu-ne retrospectiv observam ca nu exista totusi nici o contradictie in fenomenul de integrare al Romanilor, in general si in particular a lui Constantin ROMAN in hegemonia gandirii si culturii occidentale. Un sir intreg de nume ilustre ne vin in minte daca ne gandim doar la cativa dintre predecesorii lui desradacinati, printre care Constantin Brancusi despre care se pomeneste adesea in carte, dar si despre Emil Cioran, Eugen Ionescu, Virgil Gheorghiu, Mircea Eliade, Dinu Lipatti, George Enescu, Panaït Istrati, Marta Bibescu, Elena Vacarescu si Ana de Noailles, Elvira Popescu, Tristan Tzara, care toti au facut din Franta tara lor adoptiva. Acestia ar fi doar cativa si lista s-ar putea continua, caci nu este deloc intamplator ca Romania, mai mult decat ori si ce alta tara europeana sa aiba o elita sociala si intelectuala impregnata de gandirea si limba franceza. Si totusi, in pofida acestui fapt, iata inca un alt exemplu al acestei dualitati prin care Constantin Roman isi alege nu Franta, ci Anglia ca tara sa adoptiva. Aici, pentru el nimic nu este mai natural decat de a frecventa si de a se imprieteni cu eminenti contemporani ai sai, printre care se numara – Joseph Needham, L.C. Knights, Lordul Adrian, Sir Duncan Wilson, Lordul Goodman, Jim Ede, Maurice Cowling, George Steiner, Sir Herbert Butterfield, Sir Denis Brogan.

Daca privim cu atentie, alte doua contraste din viata lui ROMAN, devin, mai putin contradictorii decat la prima vedere: activitatea paralela de geofizician expert in probleme internationale ale explorarii petroliere cu acela de publicist si impresar. Se stie ca inainte de razboi, industria americana si britanica de petrol au avut o mare influenta in Romania si este placut de mentionat faptul ca primele sale traduceri de poezii din franceza si engleza, articolele de istoria artei si contactele cu exegetii lui Brancusi Constantin Roman le-a facut in perioada cand era student la Institutul de Petrol si Gaze din Bucuresti, iar mai tarziu, la Cambridge cursul de limba romana si analiza statistica de lingvistica romaneasca, traducerile de poezie romaneasca, articolele despre Brancusi si expozitiile de arta si cultura romaneasca de la Cambridge, Londra si Newcastle au fost facute si organizate in paralel cu studii stiintifice de seismo-tectonica din Vrancea si Hindu-Kush publicate in prestigioase reviste internationale printre care “Nature”, “New Scientist”, “Geophysical Journal of the Royal Astronomical Society” precum si in sfarsit, dar mai ales teza lui de doctorat “Seismo-Tectonics of the Carpathians and the Central Asia”.

Dar desi, din fericire, aceste contributii stiintifice pivotale pentru geofizica romaneasca si internationala in domeniul tectonicii globale nu au fost complet ignorate in textul cartii, modelele si teoriile stiintifice care au constituit reputatia stiintifica a lui Constantin ROMAN au doar o pondere redusa in parcursul cartii. De fapt in narativ aceste aspecte reprezinta doar materia prima al acestor teorii, chiar insasi autobiografia autorului, ele oglindesc calatoriile, aventurile, initierile diverse si reactiile de multe ori impartasite intr-un mediu uneori neprielnic si care, la inceput, din cauza unei lipse de experienta a vietii el nu a fost pregatit sa le inteleaga. Si totusi aceste reactii diferite si de-a dreptul fascinante reprezinta prin ele insile o experienta insolita si mereu proaspata.

Pe parcursul cartii urmarim autorul desprinzandu-se dintr-un regim totalitar de opresiune absurda si ajungand pana la varful celei mai inalte si distinse piramide de invatamant din Anglia. Din aceasta coliziune de culturi atat de diferite ies niste scantei de o bogatie si o frumusete spirituala pasionanta.

Iarasi il gasim mai departe in numeroasele lui vizite din Europa: Franta, Italia, Belgia, Olanda, Luxembourg, Germania si Irlanda, cu ocazia prezentarii unui articol stiintific, al unor cercetari seismologice, sau, alergand dupa o fiinta fermecatoare. Ori si care ar fi fost motivul sau locul acestor peregrinari dintr-odata ne dam seama de niste paralele, pe masura ce muzeele, galeriile si panoramele arhitectonice ale catedralelor si metropolelor isi desvaluie perspectivele, isi deschid ferestrele si comorile, adeseori comparate sau reflectate intr-o oglinda romaneasca plina de nostalgie.

Dar mai mult decat de aceste decoruri el se intereseaza de oameni si de situatii noi, fie descriind receptia de la colegiul Peterhouse data Primului Ministru Edward Heath, picnicul din gradina episcopului de Ely, caruia Constantin ROMAN i se adreseaza cu modul de apelatie ortodox de “Prea-Fericit”, lucru neauzit pana atunci, sau de dineul oficial de la colegiul Magdalene ca invitat al directorului bibliotecii Pepys, consultatia cu Lordul Goodman, cocktailul cu profesorul acad. Joseph Needham, seara de poezie romaneasca de la colegiul Churchill, cu George Steiner, cina cu profesorul L.C. Knights, critic literar si exeget al lui Shakespeare, expozitia de fotografii Brancusi de la facultatea de arhitectura organizata la invitatia profesorului Sir Leslie Martin, celebrul arhitect al ansamblului Royal Festival Hall, de pe malul Tamisei, initierea in arta contemporana la muzeul “Kettle’s Yard”, de catre colectionarul si criticul de arta Jim Ede, prieten al lui Brancusi, sau de convorbirile cu bizantinologul Sir Steven Runciman si cu istoricul Sir Herbert Butterfield despre Nicolae Iorga, sau cu fostul ambasador britanic la Moscova, istoricul Sir Duncan Wilson, rectorul colegiului Corpus Christi.

Dar din tot acest cadru, cel mai important apocalips este reprezentat de faptul inevitabil de care incepe sa isi dea seama si anume neputinta de a se intoarce in Romania si in consecinta imperativul de a se stabili in Anglia. Ori, mai intai, aceasta cerere ii este refuzata, intru cat in calitatea sa de student Constantin Roman a primit doar o viza de sedere temporara in Anglia cu ingradiri specifice acestei categorii. De aici porneste o lunga campanie la care se alatura prieteni si cunostiinte din elita stiintifica si politica a Angliei care incearca sa sprijine cererea studentului roman, personalitati care cer autoritatilor britanice si romane sa faca o exceptie. Celebra printre aceste scrisori ramane epistola lordului Goodman, avocatul primului ministru britanic Harold Wilson si negociatorul international in problema Rodeziei, scrisoare adresata ministerului de interne britanic in care face aluzie la posibilitatea unei razmerite la Cambridge. Iar ca si cum aceste dificultati nefiind suficiente, in mod ironic la ele se mai adauga si greutatile nestavilite puse in calea planurilor sale matrimoniale de catre o viitoara soacra care se opune cu indarjire acestei perspective.

In ciuda acestui purgatoriu neanticipat, cartea, care pe tot parcursul narativului pastreaza un stil optimist, nu are deloc ca obiectiv inventarul exaustiv si precis al unor acceptari stoice ale greutatilor intampinate, ci mai degraba desvaluirea refuzului obdurat de a accepta absurdul. Aceasta pozitie rezulta inevitabil in ciocniri de proportii Quixotice, de unde titlul editiei romanesti de “Sfidarea Idiocratiei”. Ori cand aceasta sfidare se transforma in situatii comice asemenatoare tragi-comediei italiane, acest desnodamant trebuie sa ramana ca model altor hedonisti. Caci de fapt, in sufletul lui, Constantin ROMAN ramane un hedonist: nici o placere cat de simpla nu este ocolita, iar in aceasta cavalcada vitalizanta, doar gastronomia intrece pasiunea pentru stiinta si arta. Ori nu exista nici o experienta care excita papilele gustative, nici o bucata delicioasa demna de ghidurile gurmande cele mai celebre, care sa fi scapat atentiei autorului. Aceasta predilectie, ca sa nu o numim, pur si simplu, o obsesie, conduce inevitabil la refuzul unui important post, la care autorul a postulat la Haga, cu care ocazie, meniul baroc consumat iesise din limitele conventiilor prescrise.

Ca si gastronomia placerea infinita care rezulta din admirarea arhitecturii, picturii si ale gradinilor care il inconjoara reprezinta un fundal mereu prezent: aceste toate formeaza un comentariu, ca un hemiciclu, sau o tema muzicala, o reflectie permanenta a fiecarei miscari, o bucurie pe care autorul o impartaseste pe indelete cu cititorul, pe masura ce intoarce paginile cartii.

NOTA:
Mai multe detalii despre “Sfidarea Idiocratiei” se afla la linkul:
http://www.constantinroman.com/continentaldrift/romaneste/forward.html