Centre for Romanian Studies

Plimbare Duminicala
Constantin Roman

Ieri fiind o zi frumoasa am mers pe malul drept (South Bank) al Tamisei, amenajat in ultimii ani, pe mai multi kilometri, in alee pietoniera si dedicat jubileului M.S. Regina Elizabeth II.
Era cald si placut, lume multa, cornete de inghetata, piciore goale
rasfirate pe iarba verde, sticle de coca-cola imprastiate, muzicanti ambulanti, zanateci ambulanti de tot felul, toate natiile globului… in fine era atat de deosebit incat am renuntat sa mai intram la colectia
permanenta a Domnului Saatchi, un milonar din diaspora iudaico-irakiana, care s-a imbogatit in timp de o singura generatie: avea opere de Salvador Dali si Picasso, pentru care am programat o zi de ploaie, saptamana viitoare.

Dimineata o petrecusem la Hackney o mahala londoneza
din Estul Londrei, renumita acum vre-o suta si cinci zeci de ani pentru trasurile de inchiriat “Hackney” despre care pomeneste si Dickens in romanele lui: erau taxiurile de atunci, iar numele s-a mentinut pana azi, cand taxiurile propriu-zise trebuie sa ceara dela primarie o “licenta de hackney” ca sa poata transporta pe musterii.

De fapt, Hacney, nu se afla prea departe de cartierul de afaceri financiare (City) care este cam douazeci de minute pe jos. Ne-am dus ca sa zgaim ochii la piata de flori, care este organizata in plina strada, pe un kilometru juma din Columbia Road, devenita astfel celebra in toata Londra. Aceasta se intampla in fiecare duminica dimineata din zori pana pe la orele 3 post meridian: aici pulsul vietii e altfel, caci bistrourile au licenta speciala sa serveasca bauturi inca din zorii zilei la vanzatorii care nu au dormit toata noaptea, trasnportandu-si ghivecile cu flori dela distante mari.
Pe alocuri se mai aude, dar mai rar, din accentul “cockney” titpic Estului Londrei, accent care a disparut aproape complect, populatia locala fiind distrusa sub bombele nemtesti din cel de al doilea razboi, sau cea care a mai scapat de bombe stramutandu-se in provincie din cauza buldozerelor urbanistilor. Aici s-a facut specula masiva de teren, in favoare birourilor moderne si locuintelor moderne vizand clientela din City, cu bani mai multi….
Pe la pranz ne-am mai alungat foamea cu niste guvizi prajiti dela un vanzator de “fish’n chips” si apoi am gasit o bojdeuca unde am mancat regeste. Dupa pranz ne-am indreptat pe jos spre celebra Brick Lane o lunga stradela, dintr-un cartier nevoias pe unde, de cateva secole, se perinda toti imigrantii: imediat ce isi fac banii pleaca intr-un cartier mai acatarii.
Asa s-a intamplat din sec 17 incoace cu hughenotii, inlocuiti de emigrantii revolutiei franceze in sec 18, apoi de evreii pogromurilor din sec 19, urmati in sec 20 de negrii din Caraibe, de Pakistanezi, de Indienii din Uganda, si de Bangladesii – ultimii inmultindu-se atat de mult incat acum si numele strazilor sunt scrise in lilmba lor cu litere incarliontzate ca viermii de matase… ultimul val de imigranti sunt din Balcani, ocupandu-se cu comertul de tigari de contrabanda, de haine furate si de carne vie. Asa ca daca au sufficient de mult noroc, poate in cativa ani numele strazilor se vor scrie cu litere cirilice, in Serbo-Croata. Hai sa punem un pariu!
Anul trecut chiar, romanul “Brick Lane” era pe “lista scurta” al unui prestigious premiu literar. Singurul negot evreiesc care inca nu s-a mutat din Brick Lane are inca reputatia de a coace cele mai gustoase chifle bagel din toata Londra; Un bagel este un fel de covrig moale, mai gros, facut cu lapte)

Dupa turul acesta am adastat la o alta bojdeuca sa luam desertul si cafeaua intr-alt cartier imigrant, Spitalfields, si el candva locuit de
imigrantii hughenoti, care si-au facut averea cu tesatorii si textile
si mai ales cu comertul de matase in sec 18, pana au ajuns sa
controleze definitiv celebra si venerabila “batrana doamna” Bank of England, al carei guvernatori au devenit in sec 19.

Ei, aici in Spitalfields, doar la o azvarlitura de bat de Liverpool
Street Station si de City s-au restaurat casele vechi din sec 17 si 18
in care se muta, incet incet, oamenii de afaceri cu familie si punga mare si care se pot duce cu bicicleta la birou si se pot deplasa pe
jos la ultimul club de gimnastica, superluxos (“Gym”) ca sa isi mentina sub observtie silueta, greu incercata de pranzurile de afaceri (business lunch). Au inceput sa se dumireasca ca berea prea multa ingrase si au inlocuit-o cu vinurile frantuzesti, cu nume usor de memorat, ca de exemplu “Nuit Saint Georges”, sau “Chateau Neuf du Pape”.
In ultimii 15 ani, Spitalfields si-a recapatat viata, desi atmosfera si structura sociala este alta decat in trecut, intr-un cadru unde arhitectura turnurilor de otel si de sticla ale lui Sir Norman Foster, sta cot la cot cu casele de caramida rosie, scunde, doar de trei, patru etaje si cu ferestre ghilotina in stil Queen Anne si Georgian.
In mod fericit, cartierul Spitalfields si-a pastrat si halele acoperite , care prin alte locuri au fost demolate de zelul urbanistic salbatec contra caruia lupta in permanenta Printul de Wales.
In halele din secolul 19 dela Spitalfields comertul de tot felul pulseaza puternic si vanzatorii isi etaleaza pe tejghele marfurile de import, dar mai ales produse alimentare zise “organice”, voit mai scumpe, pentru ca nu ar contine prin definitie (dar mai putin in practica) nici un fel de chimicale sau produse nocive … Ei, aici preturile sunt nocive in schimb, dar omul cumpara, pentru ca trebuie sa fii englez ca sa fii credul. La Londra nu se tocmeste – se plateste, desi cu un immigrant mai poti incerca, dar dupa ce ti-a vazut unde pui portofelul, tine strans la el ca sa nu iti dispara cu bani cu tot – ei aici e lume buna si spectacolul trebuie intretinut cu bani greu de castigat.

Londra, 26 Aprilie 2004