Centre for Romanian Studies

Centre for Romanian Studies header image 1

Marea păcăleală – Scrisoarea lui Bata Marianov catre Sorin Iliesiu

February 10th, 2013 · 2 Comments · Diaspora, International Media, OPINION, PEOPLE, quotations

Sorin Iliesiu

Sorin Iliesiu

Bata Marianov

Bata Marianov

SCRISOARE
trimisa de dl Bata Marianov, fost coleg de facultate şi de an al d-lui Andrei Pleşu
(Facultatea de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, anii 1966-1971)
Către Sorin Ilieşiu, membru (exclus) al Grupului pentru Dialog Social,

Marea păcăleală

“Intr-adevăr, s-au înregistrat până acum foarte multe, chiar prea multe acte de indisciplină în institutul nostru şi aşa ceva a fost posibil numai pentru faptul că pregătirea noastră ideologică a avut mari deficienţe… Dar aşa ceva nu se va mai repeta în viitor!” (Andrei Plesu)

Andrei Plesu (Portret de WIllkrin Petry): "... îmi plac cîrnații de Pleșcoi, bufoneriile crude, brânzeturile răscoapte, cheful, hetaira, romanța. Sunt, hélas, lacom, echivoc, ușor de atras spre lejerități de tot soiul…"

Andrei Plesu (Portret de WIllkrin Petry): “… îmi plac cîrnații de Pleșcoi, bufoneriile crude, brânzeturile răscoapte, cheful, hetaira, romanța. Sunt, hélas, lacom, echivoc, ușor de atras spre lejerități de tot soiul…”

Frankfurt pe Main, 8 februarie 2012

Dragă Sorine,

Am aflat despre recentele tale luări de poziţie în legătură cu situaţia din România, în incitante emisiuni la televiziune. Le-am aflat prin internet şi alte medii electronice, dar şi din relatările prietenilor din ţară şi exil. Era vorba (cum ar putea fi altfel?) despre personaje controversate ale perioadei postdecembriste, implicate în evenimentele recente. Am tras concluzia că situaţia se clatină rău de tot şi că, în sfârşit, românii nu se vor mai lăsa multă vreme “aburiţi”… (…)
Cu toate reticienţele pe care le-am păstrat în faţa tinereţii oportuniste a lui Andrei Pleşu (atributul de oportunist e cel mai blând), totuşi m-am bucurat pentru evoluţia sa ulterioară. O apreciam ca fiind o schimbare pozitivă şi destul de “iluminată”. În decursul acestor 22 de ani de “tranziţie” în care, de fapt, nici nu ne-am mai văzut, am vorbit de câteva ori la telefon, scriindu-i şi câteva scrisori– la care, bine înţeles nici nu mi-a răspuns. Sentimentele mele faţă de el, cu toate bunele mele intenţii, au fluctuat incert. Spre deosebire de tine, eu nu i-am cerut nici un fel de “socoteală” asupra biografiei sale; deci, nici nu a trebuit să-mi răspundă atăt de sever cum a făcut-o cu tine: “N-am a-ţi da socoteală…!” De fapt, într-un fel, omul are dreptate: el crede că evoluţia lui a fost una dreaptă şi luminoasă, din moment ce toată lumea îl laudă (sau l-a lăudat, până nu de mult). În acest caz, are dreptul să se mire de ce vin unii să-l tragă de mâneca cu fel de fel de întrebări: “Ce treabă are “x” sau “y” să se amestece în biografia mea?”, îşi va spune dumnealui. Numai că situaţia se poate schimba total în cazul în care cel în cauză s-a expus public aşa de intens cum a făcut-o el. Dacă cineva îşi arogă hedonic şi fără reticienţe postura de creator de opinie şi pe cea de purtător de cuvânt al conştiinţei neamului, se poate aştepta şi la faptul ca cineva, cândva, să-l întrebe de una sau de alta… (…)
În ce mă priveşte, până acum, n-am spus mare lucru împotriva lui — de fapt, aproape nimic (cu excepţia acelei scrisori în legătură cu bombardarea Serbiei, cînd el era ministru de externe). (…)
Faţa lumii se schimbă puternic, nici cea a României nu poate rămâne la fel. A apărut, chiar în viaţa publică, o generaţie tânără, decomplexată faţă de trecut, informată şi, de ce să nu recunoaştem, cam disperată. Pentru aceştia, “piruetele biografice” întortochiate şi contradictorii a lui Andrei Pleşu (şi ale altora ca el), foarte iscusit împachetate într-un fals martiriu de ex-disidenţi, începe să nu mai fie o garanţie morală. În orice caz, nu una care să mai justifice imbatabilele poziţii pe care şi le-au monopolizat neruşinat. De douăzeci şi ceva de ani asta fac: s-au aşezat boiereşte pe sfântul tron cultural şi nu mai lasă pe nimeni să se apropie de sanctuar. Cenzurează şi admonestează la fel de drastic cum se făcea şi pe vremea “odiosului”. Aşa stând lucrurile, mă gândesc că aceşti copii or avea tot dreptul să le tragă picioare în fund celor care au contribuit substanţial la aducerea ţării la sapă de lemn.

Nu de mult am terminat de citit cartea lui Adrian Marino – “Viaţa unui om singur”. …Ce să-ţi mai spun? Mi-au dispărut şi ultimele şovăieli vizavi de marea majoritatea “disidenţilor” români din vremea “iepocii de aur”,

Nu de mult am terminat de citit cartea lui Adrian Marino – “Viaţa unui om singur”. …Ce să-ţi mai spun? Mi-au dispărut şi ultimele şovăieli vizavi de marea majoritatea “disidenţilor” români din vremea “iepocii de aur”,

Nu de mult am terminat de citit cartea lui Adrian Marino – “Viaţa unui om singur”. …Ce să-ţi mai spun? Mi-au dispărut şi ultimele şovăieli vizavi de marea majoritatea “disidenţilor” români din vremea “iepocii de aur”, o băşcălie fără pereche. Dacă ne vom lamenta şi întreba mereu, de ce nu avem o societate civilă demnă şi responsabilă, fără a găsi răspunsul potrivit, vom continua să orbecăim prin conurile de umbră ale istoriei pe care ne-o vor dicta alţii. Nu vom înţelege nici de-acum înainte mare lucru dacă nu vom porni cu analiza de la acea băşcălioasă înclinaţie de vituperare. Teatrul absurdului nu se putea naşte decât în România!
Dă-mi voie să-ţi povestesc doar două episoade – poate de mult uitate de alţii – din trecutul “de generaţie”, al meu şi al “ayatolahului” sufletesc al românilor: eram, cred, prin anul 5 la Institutul de artă “N. Grigorescu”, eu student la sculptură, iar Andrei Pleşu la Istoria şi teoria artei. Era, nu cu mult, poate doar un an după Mişcările studenţeşti din 1968. Dictaturii lui Ceauşescu i se făcuse frică ca nu cumva, chiar tardiv, scânteile de la Paris şi alte locuri fierbinţi, să ajungă şi la noi. Atunci, preventiv, s-a mărit presiunea asupra noastră: diverse prelucrări ideologice, măsuri drastice pentru orice abatere, exmatriculări etc.

Într-o după amiază am fost convocaţi la Centrul studenţesc “Grigore Preoteasa” – toată suflarea studenţească de la cele trei institute artistice: Arte plastice, Conservator şi Teatru. Prezenţa era absolut obligatorie. Cel care ar fi lipsit se putea alege cu urmări grave – ni se spusese înainte. Noi, grupul de sculptori – cărora li se spunea “Gibonii” -, eram ca deobicei undeva prin ultimele rînduri, ca să fim cât mai departe de “oficiali”. Şi, bineînţeles, circula din mână în mână, pe ascuns, nelipsita noastră sticlă de votcă. În prezidiu, la tribună, cine crezi că se afla alături de tovarăşii de la Comitetul Central UTC? Nimeni altul decât colegul nostru, viitorul “teoreticean” Andrei Pleşu. Până au vorbit ceilalţi tovarăşi nici nu ne-am sinchisit, dar, când a luat cuvântul Andrei, am ciulit cu toţii urechile. Răposatul Mihai Mihai, care stătea lîngă mine, îmi dădu un ghiont: “Mă, fii atent, ăsta vorbeşte împotriva noastră !”…
Andrei Pleşu era pe-atunci “ucenicul vrăjitor” al maestrului Frunzetti, marele păpuşar al culturii române şi se pregătea să rămână asistentul acestuia. Deci, cu alte cuvinte, avea de urmat o strălucită carieră universitară pentru care, nu-i aşa, trebuia să “dea puternic din vâsle”: era, în acelaşi timp, secretar UTC (PCR ?), secretar al Asociaţiei studenţilor din artă sau mai ştiu eu al cărei drăcovenii… Ce spunea Andrei Pleşu atunci? Pot reproduce doar vag, din memorie: zicea, printre altele că, într-adevăr, s-au înregistrat până atunci foarte multe, chiar prea multe acte de indisciplină în institutul nostru şi că aşa ceva a fost posibil numai pentru faptul că pregătirea noastră ideologică a avut mari deficienţe… Dacă bine îmi aduc aminte, chiar arăta de la tribună cu mâna înspre noi (nu mai sunt, totuşi, chiar aşa de sigur de acest amănunt; la urma urmei, au trecut vreo patruzeci şi ceva de ani de-atunci…) “Dar, aşa ceva – spunea el în continuare – nu se va mai repeta în viitor!”. Îşi luase angajamentul în numele nostru, al tuturor studenţilor artişti, el, colegul nostru de generaţie şi viitorul teoreticean Andrei Pleşu.
O a doua secvenţă, cu şi despre el: era după ce se întorsese de la “domiciliul său forţat”, de la Tescani. Eram personal de faţă, la o masă de cârciumă (cred că, era deja alcătuit “Grupul 8+1″ ); Andrei Pleşu ne povestea cu stilul său hâtru, din amintirile de “arestat”. Cică îl păzeu doi ofiţeri de Securitate, unul de grad mai mic, probabil căpitan şi altul de grad mai mare, să zicem maior. Căpitanul avea şi sarcina să facă de mâncare pentru toată lumea. Andrei juca table cât era ziulica de lungă cu maiorul. La un moment dat, în timp ce băteau zarurile, se apropie căpitanul de ei –avea un şorţ alb legat peste pantalonii de uniformă– şi-i spune conspirativ lui Andrei (nu maiorului!) frecându-şi palmele cu satisfacţie: “Nea Andreiaş, am făcut rost de o brânzică extraordinară” (Andrei îl imita cu talentul său de actor înnăscut). Căpitanul îşi duse trei degete la gură, ale căror vîrfuri le sărută zgomotos “Nea Andreiaş, pe legea mea, aşa ceva n-ai mai mâncat de mult. Ce zici, facem o mămăliguţă cu brânză şi, mai trântim şi două ochiuri pe de-asupra?” După aceea, Andrei, imitându-se pe sine, ca un adevărat Domn Goe ce era, îi răspunse plictisit: “Lasă-mă, dom´le, în pace, nu vezi că sunt ocupat ? Fă orice, numai să fie ceva bun !”…
Mi-am amintit de toate poveştile acestea nu de mult, în timp ce citeam din cartea bietului Adrian Marino: opt ani de ocnă grea şi încă cinci-şase de deportare în Bărăgan… Andrei Pleşu, erou naţional al rezistenţei anticomuniste, iar Adrian Marino, un veşnic marginalizat (?)… Mi-am mai amintit şi de detenţiile altor disidenţi, de pe alte meleaguri, mai puţin băşcălioase ca ale noastre (Havel, Adam Mihnick sau alţii). (…)
În luările tale de poziţie era vorba de Leonte Răutu şi de alţi ideologi de sorginte comunistă. Pe Răutu îl numeşti “groparul culturii române”. Sunt de acord cu tine că poate fi numit aşa, numai că, mă mir de naivitatea de care dai dovadă, crezând că odraslele lor – colegi de-ai tăi din Grupul de Dialog Social -, care, încă mai mănâncă “pâinică culturală” de la mămuca Românie, pot fi total altceva decât au fost părinţii lor (?). Andrei Oişteanu, de exemplu, e văr primar cu fata lui Leonte, respectiv cu Anca Răutu (actualmente Oroveanu), care Anca, la rândul ei, este mâna dreaptă a lui Andrei Pleşu, adjunctă la Colegiul Noua Europă (Fundaţia Noua Europă).

Cel puţin, Patapievici la Institutul Cultural Român împreună cu Mircea Mihăieş, mai fac din când în când câte-o tâmpenie, cum ar fi, de exemplu, a compara neamul românesc – pe spinarea căruia trăiesc ca ploşniţele – cu o fecală…

Cel puţin, Patapievici la Institutul Cultural Român împreună cu Mircea Mihăieş, mai fac din când în când câte-o tâmpenie, cum ar fi, de exemplu, a compara neamul românesc – pe spinarea căruia trăiesc ca ploşniţele – cu o fecală…

Toţi aceştia se ştiu de mici, din Cartierul Primăverii, au mers la aceeaşi şcoală, s-au jucat “de-a doctorul” când erau de-o şchioapă. După aceea, mulţi dintre ei au ajuns la Facultatea de Istoria şi teoria artei — i-au băgat tăticii şi mămicele lor acolo, că dădea bine la imagine. Era şi fata lui Borilă printre ei, pe care o curta Valentin Ceauşescu, venea şi el destul de des la vestitele petreceri ale Institutului de artă unde, la un moment dat, găseai mai mulţi ghitarişti pletoşi decât la Conservator. Celor din “Primăverii” nu le făcea nimenea nimic, numai pe noi ne fugărea miliţia să ne taie pletele şi să ne radă bărbile… Sorine, toţi aceştia sunt din una şi aceeaşi gaşcă. Sunt la cataramă cu Petre Roman (puţin mai mare ca ei), fiul lui Valter Roman, şeful politic al armatei române de pe vremea lui Stalin (atunci când părinţii noştri erau la ocnă, ca deţinuţi politici)… Ce fac aceşti domni şi doamne acolo, la Fundaţia “Noua Europă” — înfiinţată special pentru ei, ca să aibe lefuri frumuşele? La ora actuală nu fac nimic remarcabil: doar taie frunze la câini pe banii “tăiaţi” de Băsescu din amărâtele de pensii ale lui nea Grigore şi tanti Mărioara… Cel puţin, Patapievici la Institutul Cultural Român împreună cu Mircea Mihăieş, mai fac din când în când câte-o tâmpenie, cum ar fi, de exemplu, a compara neamul românesc – pe spinarea căruia trăiesc ca ploşniţele – cu o fecală…

Tags: ······

2 Comments so far ↓