Centre for Romanian Studies

Centre for Romanian Studies header image 1

Mircea Eliade si Părintele Arsenie Boca despre ieşirea din timpul istoric (Isabela Vasiliu-Scraba)

February 15th, 2011 · No Comments · Diary, Diaspora, OPINION, PEOPLE

Mircea Eliade si Părintele Arsenie Boca despre ieşirea din timpul istoric

Isabela Vasiliu-Scraba

Rev. Arsenie BOCA: (1910 - 1989) was a Romanian Orthodox monk, theologian and artist. He was persecuted by the Communists and named among the 100 greatest Romanians. He was born in Vaţa de Sus, Co. Hunedoara, Transylvania and died at the monastery of Sinaia. Picture Credit: Herman Vlad. http://hermanvlad.wordpress.com/

Când Sartre* va înceta sa intereseze, Mircea Eliade va dăinui prin romanul său metafizic, Noaptea de Sânziene, credea Robert Kanters în Franţa anilor de glorie ai existenţialistului ateu. Raţiunea pentru care “ultimul dintre marii critici ai Parisului”(v.Monica Lovinescu, Demnitatea naraţiunii, în România literară, nr.9/1991) scria acest lucru ţine de fondul metafizic al romanului şi, dincolo de spaţiu si de timp, ea se regăseşte formulată limpede în spusele preotului profesor Dumitru Staniloaie (1903-4 oct.1993) din primăvara anului în care s-a dus la Domnul:

“noi, românii, trebuie să-i ajutăm pe occidentali să se spiritualizeze”

(v.rev.Apostrof, nr.3-4/34-35 martie-aprilie 1993, p.13).

Robert Kanters se pare că sesizase mesajul eliadesc adresat Occidentului, vinovat de răstignirea României la Yalta (1945), anume că istoria, din perspectiva împlinirii destinului uman, îşi pierde orice semnificaţie. Un filozof ajuns deţinut politic în România ocupată de trupele sovietice divulgă cu limbă  de moarte câteva cuvinte destinate prietenului său de dincolo de Cortina de fier. În pragul marii treceri, muribundul aflat după gratii transmite aşadar unui român de la Paris următorul mesaj pe care acesta are datoria să-l transmită la rândul său mai departe: “există o ieşire [din timp]. Să o caute şi ei [occidentalii]!” (v.Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene, vol.II, 2010, p.299).

Invocând întâi Biblia unde se arată că “porţile împărăţiei cerurilor se vor deschide şi va intra fiecare neam cu cinstea şi cu slava sa” (Apoc.21), apoi pe Sf. Vasile cel Mare, după care “eu n-am voie să mă afirm contra altora, dar n-am voie nici să neglijez darurile ce mi le-au dat Dumnezeu şi neamul meu”, teologul Dumitru Stăniloaie observa că “occidentalii n-au avut spiritualitatea profundă pe care a avut-o Răsăritul” (v.rev.Apostrof, nr.3-4/34-35 martie-aprilie 1993, p.13). Ilustrată de atitudinea contemplativă a ciobanului din balada Mioriţa, spiritualitatea românescă s-ar fi singularizat de-a lungul zbuciumatei ei istorii prin capacitatea “de a experimenta contemplaţia în suferinţă” (v. Mircea Eliade, “O anumită incapacitate”, în vol. Fragmentarium, ed. I-a1939; 1994, p. 146).

Interesat din tinereţe de transcendent, de “tot ceea ce nu face parte din lumea noastră deşi se află printre noi, în mijlocul nostru”, Mircea Eliade era convins că unii oameni ajung să trăiască precum sfinţii, într-un prezent continuu, deosebit fundamental de prezentul evanescent al timpului istoric măcinându-şi clipa iluzorie între a fost şi va fi fost. În Noaptea de Sânziene romancierul face o aluzie cât se poate de transparentă la timpul istoric în care au fost schingiuiţi şi omorâţi după gratii opt sute de mii de români (apud. dr. Florin Mătrescu, Holocaustul roşu, 1999) în marea lor majoritate ortodocşi din milioanele de români  întemniţaţi sau deportaţi din ţară sau din provinciile incorporate după 23 august 1944 în URSS. In momentele ultime ale deţinutului politic Valeriu Gafencu, trecut în lumea de dincolo într-o stare de har, Ioan Ianolide a trăit (în închisoare fiind) ieşirea din timpul istoric sub forma beatitudinii extazului mistic, având simţământul că Hristos era prezent în prietenul său care-i spusese atunci:

“Sunt fericit că mor pentru Hristos. Lui îi datorez darul de azi. Totul e o minune. Eu plec, dar voi aveţi de purtat o cruce grea si o misiune sfântă. În măsura în care mi se va îngădui, de acolo de unde mă voi afla mă voi ruga pentru voi si voi fi alături de voi. Veţi avea multe necazuri. Fiţi tari în credinţă, căci Hristos îi va birui pe toţi vrăjmaşii…A urmat o pauză… A putut să mai rostească ‘S-a sfârşit!”

Totul era făcut din lumină nepământească, dar real, un fel de realitate desăvârşită, a cărei vedere te face fericit… Şi-a dat sufletul către orele 13, în ziua de 18 februarie 1952” (I. Ianolide, Întoarcerea la Hristos, 2006, p.189-190).

St elefterie Church, Bucharest, The Altar fresco by Rev. Arsenie BOCA (photo Courtesy Ms Vasiliu-Scraba)

Părintele Arsenie Boca, el însuşi urmând a avea în 1989 o moarte martirică (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea martirică a Părintelui Arsenie Boca, un adevăr ascuns la Centenarul de la Mânăstirea Brâncoveanu,în rev. Arges, nr.10, oct. 2010), spunea prin anii patruzeci că Evanghelia a fost menţinută vie în conştiinţa veacurilor de toţi cei martirizaţi pentru credinţă (Cărarea Împărăţiei).
In romanul deschiderii cerurilor la echinox, Mircea Eliade imaginează trei personaje masculine, care însă evoluează în dublet: Biriş-Viziru şi Partenie-Viziru. În timp ce Partenie (romancierul de mare succes) este ucis prin confundarea acestuia cu alter ego-ul său, atât Biriş cât şi Viziru ajung pe tărâmul vieţii fără de moarte. Stefan Viziru în exilul de la Paris, în Noaptea de Sânziene, iar Petre Biriş – împrumutând trăsături de la filozoful Mircea Vulcănescu -, este asasinat, ca si acesta, prin schingiuire în temniţa comunistă. Inainte de a-şi da duhul, Biriş transmite un mesaj destinat lui Viziru, mesaj care nu este altceva decât o mărturie de credinţă în viaţa de dincolo. Într-o perfectă linişte interioară, semn al transcederii suferinţei şi a depăşirii spaimei de moarte Biriş spune următoarele: “Există o ieşire [din timp]. Să o caute şi ei !”. Dar Eliade n-a dedublat doar personajele masculine. Ciru Partenie si Stefan Viziriu se intersectau în existenţa lor cu Ioana şi Ileana, ultima fiind cea care reface cu Stefan cuplul primordial, ajuns în noaptea de Sânziene “la umbra unui crin” în Paradis.

Foarte schematic, povestea din balada Mioriţa se reduce la trei inşi din care unul moare ca să ajungă la prezentul etern al vieţii veşnice. Asociind baladei idei din filozofia platonică, în urmă cu nişte ani observasem că tripartiţia sufletului omenesc implică o singură parte cu acces la nemurire obţinut prin desprinderea de ursita celorlalte două (v.Isabela Vasiliu-Scraba, Deschiderea cerurilor într-un mit platonic si în Miotiţa/ The opening of the skies in a Platonic myth and in Mioritza ballad, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004). Faţă de această intrare pe tărâmul vieţii fără de moarte, creştinismul a adus noutatea |Împărăţiei lui Iisus care, “din destinul Lui, a făcut destinul care ne atrage spre Adevăr, spre Cale şi spre Viaţă”(Părintele Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei).
După anii de temniţă (în 1945, 1948, 1953, 1955, 1956 fără nici o condamnare) şi de Canalul Morţii (14 luni fără de vină), ieromonahul Arsenie Boca, scos abuziv din preoţie în 1959, pictează într-un altar bisericesc pe Maica Domnului cu Iisus în zeghe de puşcăriaş.

Rev Arsenie Boca: fresco Elefterie Church Bucharest: Jesus clad in political prisoner's clothes

Interesant este că nimeni nu observă, aproape jumătate de secol, nici haina pruncului Iisus, nici tunsura sa de puşcăriaş, deşi icoana are dimensiuni impresionante şi este cum nu se poate mai la vedere, chiar în altarul celei mai impunătoare biserici din mijlocul capitalei României (în apropierea Operei). Abia în 2007, când la Mânăstirea Diaconeşti se lucra la realizarea albumului Fericiţi cei prigoniţi. Martiri ai temniţelor româneşti (Ed. Bonifaciu, Bucureşti, 2008), Părtintele Arsenie Boca  îi dezvăluie în vis unui student la Teologie semnificaţia imaginii pictată de el în altarul Bisericii Sf. Elefterie cel nou din Bucureşti. Studentul vede zeghea, pe care de atunci încoace o observă multă lume, dar lui, în vis, i se mai arată ceva, cu mult mai semnificativ si mai ascuns mulţimii (v.A.V.Crăciun, “Pictura Părintelui Arsenie Boca”, în rev. Lumea Credinţei, anul V, nr.9/58, sept.2007). Anume că haina de puşcăriaş are darul de a se metamorfoza într-un mănunchi de raze care transfigurează spaţiul întunecos al unei celule, scăldând-o în focul ceresc pe care-l aduce cu sine imaginea de slavă a pruncului Iisus. Toţi sfinţii români din temniţele în care ocupantul sovietic a decapitat vârfurile spiritualităţii româneşti au mărturisit adevărul biblic după care “pentru veşnicia noastră în Împărăţia lui Iisus, nici preţul vieţii, şi nici un preţ nu este prea mare. Necazurile de acum nu sînt vrednice de a fi puse în cumpănă cu slava viitoare” (Părintele Arsenie Boca, Gâlceava omului cu revelaţia în Cărarea împărăţiei).

Pe când scria Noaptea de Sânziene, Mircea Eliade observase că omul modern a renunţat a-şi fructifica viaţa spirituală. Dar mesajul venit din România aflată “sub ocupaţie bolşevică”, mesaj adresat Apusului de un deţinut politic schingiuit până în pragul morţii, nu se referă nici la timpul istoric al ocupaţiei sovietice a ţării deposedată de Bucovina de Nord şi de Basarabia, nici la spiritualitatea pre-creştină perpetuată prin balada Mioriţa, îngânată de un profesor de filozofie în timp ce era torturat. Doar la nevoia stringentă a cunoaşterii adevărului şi mântuirii. Fiindcă, în opinia lui Eliade, asemenea urgenţe de natură spirituală au fost păstrate numai de românii sacrificaţi de Occidentali.

*La Paris, pe când era discutat romanul metafizic al lui Mircea Eliade, un critic literar scăpat de teroarea comunistă din RPR observase dezinteresul Occidentului pentru suferinţele românilor întemniţati cu sutele de mii de mercenarii ocupantului sovietic al ţării. Referitor la acest vinovat dezinteres al umaniştilor francezi de stânga, Ierunca nota următoarele: “lui Sartre nu i se cere decât o informaţie obiectivă. Dar el dă dovadă de ipocrizie şi amnezii inexplicabile” (Virgil Ierunca, Trecut-au anii. Jurnal, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000). Probabil pe undeva pe aici se află şi motivul pentru care Eugen Ionescu nu a vrut niciodată să-l cunoască personal pe J.P.Sartre. Poziţia lui Mircea Eliade faţă de Sartre credem că a fost determinată mai ales de limitarea existenţei umane la social şi politic pe care o sesizase în scrierile existenţialistului. Pentru un erudit şi un literat care şi-a dedicat întreaga viaţă studierii fenomenului religios, observarea acestei limitării era desigur în defavoarea lui Sartre. Platonician ca şi Nae Ionescu, istoricul religiilor nota într-unul din jurnalele sale că pentru el socialul si politicul ţin de resortul literaturii şi nu al vieţii umane în esenţialitatea ei. După Eliade, evenimentele din timpul sacru sînt cu mult mai reale decât viaţa desfăşurată în timpul istoric (M. Eliade, Fragments d’un jurnal, p.429-430).

Bucuresti, 7 Ianuarie 2011

Sursa:        http://isabelavs.blogspot.com

St. Elefterie church Bucharest - Internal frescos by Rev. Arsenie BOCA (Courtesy Isabela Vasiliu-Scraba)

Tags: ·············

No Comments so far ↓

There are no comments yet...Kick things off by filling out the form below.

Leave a Comment