Centre for Romanian Studies

Centre for Romanian Studies header image 1

Isabela Vasiliu-Scraba: “Camera 13 a ‘Vilei Noica’ de la Păltiniş”

September 15th, 2010 · 3 Comments · OPINION, PEOPLE

Incultura Paltinis

(Isabela Vasiliu-Scraba)

(cu permisiunea autoarei)

Paltinis - Camera memoriala a lui Constantin Noica dela mansarda cabanei din Paltinis (foto Isabela Vasiliu-Sraba)

Camera 13 a “Vilei Noica” de la Păltiniş – Pelerinaj la Păltinişul lui Noica

Mormantul lui Constantin NOICA (foto Isabela Vasiliu-Scraba)

In iulie 2010 am fost la Păltiniş. Întâi am pus un bucheţel de flori pe mormântul lui Constantin Noica, apoi am vizitat –la ora prânzului, după cum era permis – camera l3 a vilei (cumpărată de dl Gabriel Liiceanu) în care a stat filozoful. In micul hol mansardat m-au impresionat bizonii desenaţi pe perete de faimosul Vespasian Lungu (n.21 iul. 1927 com. Costişa jud. Suceava, în 1989 la Bucuresti cu o expoziţie de acuarele inspirate din universul eminescian şi în 1990 cu ea la Chişinău), poate şi datorită contrastului pe care fresca atât de reuşită o forma cu cele câteva tablouri şcolăreşti cu poze de filozofi germani atârnate de proprietar în dreptul scării ce urca spre cele două camere de sus, dintre care una fusese închiriată anual de Constantin Noica (iulie 1909-4 dec. 1987). In cei aprox. 8 mp ai camerei de la etajul căbănuţei cu patru camere  -numită în mod abuziv “vila Noica”, de parcă i-ar fi aparţinut în întregime ca închiriată din modesta lui pensie de 1000 de lei la care Uniunea Scriitorilor adăugase încă o dată pe atât – încăpeau două paturi, o sobă si o mică chiuvetă. Grupul sanitar era la parter, unde, coborând scările înguste, C. Noica îşi putea rezolva nevoile fiziologice. Pe primul pat se gasea expusă scândura dăruită de prietenul filozofului, dl. Octavian Nicolae, meteorolog îndepărtat de Securitate din preajma lui Noica în octombrie 1987 (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Suspecta moarte a lui Constantin Noica).  Scândura ţinută în poală îi fusese masă de scris. După moartea filozofului, în camera sa a fost introdusă o mică masă în dreptul ferestrei, să dea impresia de “confort III sporit”.
Pe cel de-al doilea pat aflat la vreo treizeci de centimetri de primul se găseau  în stânga o serie de publicaţii spaniole, italieneşti,  franţuzeşti, germane şi englezeşti. La o rapidă răsfoire le-am presupus venite din partea lui George Uscătescu, a lui Duiliu Sfinţescu şi a lui Mircea Eliade. Fiindcă cele italieneşti şi spaniole publicaseră articolul scris de Noica, El continente mental trazado por Jorge Uscătescu, faimos universitar spaniol de origine română, şi pentru că în volumul omagial D. Sfinţescu: l’ingenieur et l’homme (1980) era textul noician La ruse de la raison et le destin d’un homme. Puţinele semne ale prieteniei dintre Noica şi Mircea Eliade erau, desigur, cele mai evidente în ce priveşte provenienţa câtorva publicaţii lăsate în camera 13.
In centru celui de-a doilea pat, foarte la vedere, erau o serie de file scrise de mână cu un scris ce mi-a părut de analfabet. Le-am luat să văd mai îndeaproape cui aparţin. Cu mare greutate am descifrat semnătura lui I. Ianoşi, şef al cenzurii la data arestării lui Constantin Noica. In mod aproape neverosimil, se folosea interesul vizitatorilor pentru Noica spre a-i face reclamă acestui activist cu liceul pe puncte, ca şi acad. dr. ing. Elena Ceauşescu. Mai puţin inspirată a fost reclama prin publicarea dedicaţiei lui Noica, în termeni doar aparent măgulitori, scrisă pe cartea Povestiri despre om  pentru care filozoful a fost băgat în puşcărie. Desigur un rol important l-a avut atunci, prin 1957-1958, referatul instigator la ură proletară confecţionat de aşa-zisul filozof Pavel Apostol (turnător al profesorului Lucian Blaga, căruia îi fusese plasat drept asistent înainte ca marele filozof să fie gonit din universitatea clujană) pentru manuscrisul noician dat pe ascuns Securităţii de către Z. Ornea/Orenstein, redactor şi el proaspăt absolvent de filozofie (v.Observatorul Cultural, nr 20/277 din 14-20 iulie 2005).
Iată dedicaţia scrisă de Noica în iulie 1980:

“profesorului I. Ianoşi, această carte despre om, care i-a vorbit mai de mult [în 1957-1958], şi care bate din nou la porţile d-sale, ca la una din instanţele ultime ale culturii noastre de azi” (Estetică şi moralitate, Ed. Crater, Bucureşti, p.594).

De unde se vede că “instanţa ultimă”  supraveghind scrierile filozofice în statul poliţienesc al anilor 1980, aflată la mare cinste încă din 1958, mai vrea să dăinuie şi azi, dacă luăm aminte la locul ales de proprietarul vilei spre a-l face prezent pe politrucul Ianoşi, “instanţă” a culturii cu liceul trecut în zbor de tânăr comunist la vreme de ocupaţie sovietică: doi ani în locul celor şase câti se numărau pe atunci (op. cit., p.524). Dl. Gabriel Liiceanu mulţumea în decembrie 1984 aceleiaşi “instanţe supreme a culturii” pentru apariţia Jurnalului de la Păltiniş:

“D-lui prof. I. Ianoşi care a împins această mărturisire spre lumină” (op. cit., p.596).

În Jurnalul său tipărit în 1983 el transcrie cu mare fidelitate vorbele lui Noica uimit de soarta manuscrisului pentru care fusese arestat pe 11 dec. 1958.

“Nu-i vine să creadă că Povestirile sale după Fenomenologia spiritului de Hegel vor avea un tiraj de 30000 de exemplare. De necrezut [spunea filozoful la Păltiniş], când te gândeşti că pentru cartea aceasta, acum 20 de ani, sînt oameni care au fost bătuţi şi au făcut închisoare” (v.G. Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş, C.R., Bucureşti, 1983, p.123).

Tot pe ce-l de-al doilea pat, dar în partea dreaptă, erau grămădite una peste alta câteva cărţi de-ale lui Noica, majoritatea subţirele şi scoase după 1990 de dl. G. Liiceanu pe hârtie din cea mai proastă calitate. Presupunerea mea după care opera lui Noica este înmormântată de cei care i-au folosit numele (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Excluderea lui Noica şi a poeţilor martiri din cultura română precum şi articolele: Lista neagă de cărţi ale lui Noica şi art. Noica în cifru humanist, publicate în 2009, alături de încă două-trei din ciclul “Centanar Noica”) a mai primit o confirmare, sustinută de altfel de cuprinsul textului trecut pe placa indicând “vila Noica”.
Din toate cele 24 de volume (v. C. Noica, Introducere în miracolul eminescian, 2010, p.2) – unele publicate de Humanitas în 2-3 ediţii (volume dispărute atât din librării cât şi din anticariate, în anul centenarului librăriile bucureştene având abia două-trei scrieri ale filozofului) -, am găsit în vila “Noica” doar următoarele şapte cărţi: Platon, Lysis; cu un eseu despre înţelesul grec al dragostei de oameni şi de lucruri de C. Noica, 1969, 144 p; Rugaţivă pentru fratele Alexandru, 1990, 128 p.; Lumea de mâine [studii şi articole], Târgu Mureş, 1991, 32.p.; Pagini despre sufletul românesc, 1991, 112 p (ediţia I-a, 1944, 127 p.); De caelo, 1993, 160p. (ediţia I-a, 1937, 191 p.); Simple introduceri la bunătatea timpului nostru, 1992, 264 p.; Carte de înţelepciune [însemnări şi fragmente din Jurnalul de idei], 1993, 144p;
Din zbaterea lui Noica pentru apariţia integrală a caietelor lui Eminescu nu se afla în camera 13 decât acel vag indiciu oferit de volumul Mihai Eminescu, Lecturi Kantiene, unde este cuprins textul noician: O traducere de care ne-am lipsit un veac [Eminescu traducând din Kant, Critica raţiunii pure],  pus să sporească mica grămăjoară ilustrând (probabil în viziunea proprietarului vilei) opera lui Noica demnă de a fi arătată vizitatorilor sosiţi în staţiunea sibiană.
Dar surpriza cea mare a Păltinişului avea să se dezvăluiască abia după cumpărarea de la chioşcul staţiunii a volumului Introducere la miracolul eminescian, ocazie cu care am aflat de la d-na Norica Becheş că editura îi pretindea achitarea în avans a cărţilor lui Noica expuse spre vânzare la chioşc. De pe pagina a doua a volumului proaspăt achiziţionat cu echivalentul a 10 $, la prezentarea vieţii autorului am observat că nu era specificată nevinovăţia lui Noica ajuns şase ani deţinut politic (11 dec. 1958 – 8 aug. 1964) doar pentru că făcea parte din elita intelectuală a ţării, şi, din aceeaşi vină, pedepsit cu nouă ani cu domiciliu forţat (1949-1958).
Directorul editurii, trecut şi îngrijitor al ediţiei, a mai omis să scrie despre lipsa dreptului de semnătură care la Constantin Noica a durat douăzeci de ani după ocuparea ţării de către armata sovietică, perioadă în care au fost închişi pe timp de pace cam un milion două sute de români (si tot atâţia sau mai mulţi deportaţi şi închişi din Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţii). După dr. Florin Mătrescu, autorul cărţii Holocaustul roşu (ed. II-a, 1999), în România au pierit – fie exterminaţi ca deţinuţi politici, fie ucişi în cadrul rezistenţei anti-comuniste din munţi -, vreo nouăsutedemii de români. In alte surse, numărul celor ucişi este tot de ordinul sutelor de mii, dar mai redus (v. Românii în cultura şi ştiinţa occidentală, Ed. Davis, 1992; v. Monumentul victimelor şi harta gulagului comunist din Chemin du Bois-des-Artes, 43-45, 1226 Chene Bourg, Elveţia). În opinia eronată a d-lui Bogdan Mincă, fost bursier al lui Pleşu (NEC) şi ghidul meu în vila “Noica”, românii închişi pe considerente politice de mercenarii ocupantului sovietic n-ar fi depăşit numeric Katynul, “vreo zece-cinsprezece mii, dintre cei mai buni” (B.M).
Pe pagina a doua a cărţii Introducere la miracolul eminescian (Humanitas, 2010), chiar în lipsa cuvenitei precizări, perioada interdicţiei de semnătură ar fi putut fi indicată de anii apariţiei cărţilor lui Noica în comunism, dovedind fără greş acel hiatus dintre 1945 şi 1965, pe care uneori bibliografii îl mai cârpesc cu menţionarea unei scrisori din 1957 către Cioran interceptată de Securitate şi cu Povestirile despre om în varianta franceză din 1962 tipărită la Paris de Virgil Ierunca la vremea când Constantin Noica era în închisoare. Anii de tăcere impusă prin teroarea ideologică ar fi apărut şi la menţionarea diferenţei dintre perioada de scriere a unei cărţi şi anul publicării ei, uneori la distanţă de peste două decenii.
O soluţie cât de cât onestă (şi uzuală în astfel de cazuri) ar fi fost simpla menţionare a anilor primei editări. Ei bine, oricât ar părea de ciudat, dl Gabriel Liiceanu a făcut tabula rassa de prima editare a cărţilor lui Noica aşa cum le-a publicat filozoful de la Păltiniş în timpul vieţii. Pretextând sărbătorirea a douăzeci de ani de când editura Politică şi-a schimbat numele, el a decis împrospătarea datei de apariţie a volumelor noiciene. Prin mimetismul caracteristic inculturii, tehnica aducerii la zi omiţând prima publicare s-a lăţit la multe edituri post-decembriste. In cazul lui Noica, pentru că Devenivea întru fiinţă a fost scrisă prin anii cincizeci şi tipărită prima dată în 1981, directorul editurii Humanitas a întinerit-o artificial prin indicarea lui 1998. În plus, drept operă noiciană, dl G. Liiceanu a trecut la grămadă, alături de cele tipărite de filozof şi volumele alcătuite de Humanitas din articolele răspândite prin reviste şi din manuscrisele rămase. Desigur, dacă a respectat textele scrise de Noica şi nu le-a modificat după bunul său plac (cum s-a întâmplat cu prelegerile lui Alexandru Dragomir, v. Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, 2004), punerea laolaltă a acestora e binevenită. Doar tehnica împrospătării prin indicarea în exclusivitate a ultimelor ediţii este semn de propagare a inculturii care preţuieşte cărţile după prospeţimea lor, de parcă ele s-ar învechi stricându-se ca ouăle (apud. Schopenhauer).
Oricum, a te proţăpi inaintea lui Noica (pentru că i-ai reprodus fidel cuvintele şi pentru că de douăzeci de ani faci bani din vânzarea cărţilor sale) enumărând scrierile lui Noica după anii editării lor la Humanitas ţine de “matricea stilistică” ilustrată de promovarea propriului jurnal în anul centenarului naşterii lui Noica. Pe cine să mai surprindă faptul că în locul oricărui volum noician s-a lansat în 2009 Jurnalul de la Păltiniş în Suedia ?
Ignorarea voită a operelor lui Noica (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Noica şi “discipolii” săi)  -filozof care nu l-a recunoscut pe Liiceanu drept discipol, desemnându-l într-o conversaţie cu Octavian Nistor (1917-1993)

“discipol al lui Henry Wald, nu al său” (1974) -,

apare pregnant şi la citirea plăcii care indică “vila Noica”. Pe transparenta placă, dl G. Liiceanu a uitat să consemneze esenţialul: Anume că la Păltiniş, în cei 8mp ai camerei închiriate, Constantin Noica a sporit patrimoniul cultural românesc scriind opere de mare valoare literară şi filozofică precum: Eminescu sau Gânduri despre omul deplin al culturii româneşti (1975), Sentimentul românesc al fiinţei (1978), Spiritul românesc la cumpătul vremii (1978), Trei introduceri la Devenirea întru fiinţă (1984), Scrisori despre logica lui Hermes (1986) şi ultima sa carte, apărută post-mortem întâi în germană, De dignitate Europa (1988) şi abia la  şase ani de la moartea lui Noica în româneşte, limba în care fusese scrisă. (Editor’s underlining and bold characters)
Tot în “confortul” de la Păltiniş a scris Constantin Noica minunatele sale rânduri despre Lucian Blaga (1895-1962), Mircea Vulcănescu (1904-1952), Mircea Eliade (1907-1986) şi Mihai Eminescu (1850-1889) chemându-şi aceşti prieteni  “văzuţi şi nevăzuţi” să ridice împreună castele de gândire filozofică autentică.

Dna Isabela VASILIU-SCRABA http://ro.wikipedia.org/wiki/Isabela_Vasiliu-Scraba

Isabela Vasiliu-Scraba

Sursa: http://isabelavs.blogspot.com

Tags: ·······

3 Comments so far ↓

Leave a Comment